Alte denumiri: A şaptea săptămână a Postului Mare; Săptămâna Mare;

Deşi numită Săptămână Mare (ce cuprinde numeroase semnificaţii faste), săptămâna are însă trăsăturile unei adevărate Săptămâni Negre, demonizate prin excelenţă în întregul ei.

Tradiţii: Cine moare în Săptămâna Mare dinaintea Paştilor, sufletul lui se duce în iad, căci raiul e închis.

Marţea Seacă

Centrându-se pe termenul generic al săptămânii – a seca, secare, secat –, ziua este caracterizată de practici magice ambivalente, ce utilizează atât magia negativă (interdicţii pentru a nu stârni golul, secul, nenorocul), cât şi cea pozitivă (scăldatul ritual, pentru a seca bolile).

Miercurea Paştilor

Este în primul rând ajunul zilei următoare, momentul în care se declanşează controlul torsului, efectuat de Joimăriţa (de la numele de Joi-Mari, Joia Mare, ultima zi în care se mai admitea torsul în colectivitatea sătească, întrucât toţi gospodarii trebuia să se pregătească temeinic de acum, cu toate forţele, pentru muncile agricole de primăvară). Mai târziu, colectivitatea a înlocuit pedeapsa severă a demonului cu satirizarea torcătoarelor în colindatul „cu Joimăriţa“ („Câţii-Mâţii“). Ca o prelungire a laturii eshatologice a săptămânii nefaste, în nopţile de miercuri spre joi şi de vineri spre sâmbătă se întâlneşte obiceiul strigării peste sat – „judecata de apoi“ a colectivităţii în vederea purificării pentru sărbătoarea apropiată.

Tradiţii: Îmblarea Joi-mărichei în seara spre Joia Mare.

Obiceiuri: Prin unele sate din Dolj este obicei ca miercuri, în Săptămâna Patimilor, pe după chindie, copiii cei mici să se ducă cu colindul. Pornesc aşa câte doi, din casă în casă, spund colindul din gură şi sună din clopoţei. Lumea se veseleşte atunci, că se apropie Paştele şi dă băieţilor ouă pentru roşit. Cei doi copii, ajunşi în faţa casei, încep:
Câţii-Mâţii,
Toarce câlţii!
Ori i-ai tors,
Ori i-ai ros.
Scoate ţolul să ţi-l văz
Şi de-l ai
Să te-nduri şi să ne dai
Cele ouă-ncondeiete
De colo, din cobilete,
Unu mie,
Unu ţie
Şi unu de tovărăşie,
La anu şi la mulţi ani!

Câţi, câţi, ai tors câlţii?
Ori i-ai tors, ori nu i-ai tors,
Ori i-ai băgat pe vreun dos?
La leliţa în părete
Două ouă-ncondeiete;
Clonc, clonc, clonc,
Să iasă găinile ca furnicile
Şi bobocii ca mormolocii.

Mai înainte vreme luau cu ei un coş cu tăciuni şi în curtea cui nu le da ouă sau fuioare de câlţi aruncau câte un tăciune, ca să nu-i moară găinile. Strigatul peste sat. În seara dinspre Joi Mari câţiva flăcăi se adună pe un deal, iar pe alt deal se strâng alţi flăcăi, şi cei dintâi strigă: „Auzi, măre, auzi?“, iar aceştia le răspund: „Ce ţi-i, măre?“ Cei dintâi încep atunci să spună câte ceva despre cutare om din sat, să povestească vreo întâmplare, şi în chipul acesta se dau în vileag unele lucruri – e ca un fel de cronică a satului, în care satira se amestecă cu trivialiatea

Joia Mare; Joia Patimilor, Joia Neagră; Joia Verde; Moşii de Joimari

Aflându-ne în Săptămâna Patimilor, este firesc să întâlnim numeroase practici de pomenire a morţilor (aprinderea focurilor rituale, ofrandele alimentare şi materiale aduse – colacul, oala, lumânarea), la care se adaugă cele specifice marii sărbători (vopsitul ouălor, care, de altfel, are de asemenea numeroase semnificaţii funerare). Pe lângă sacralizarea nefastă a sărbătorii din Joia Mare (interdicţia muncii, a somnului), pot fi observate numeroase practici de propiţiere sau oraculare, care denotă unele caracteristici pozitive ale momentului: purificarea prin apă, postul ritual (la care se adaugă numeroase acte magice, care înregistrează încheierea acum a unui ciclu început la 9 martie).

Tradiţii: În această zi morţii vin pe la vechile lor locuinţe, unde stau până la Moşi sau Sărbătoarea Moşilor (sâmbătă înainte de Rusalii sau Duminica Mare), când se fac împărţeli de plecarea sufletelor, când morţii pleacă cu colacul şi cu oala pe care le-au căpătat. În acest răstimp morţii se aşează pe streaşina casei, unde stau până la întoarcere. Pentru că de Joi Mari e frig, în dimineaţa şi în seara acestei zile în curte se fac focuri pentru morţi, pentru a avea la ce se încălzi şi pentru a avea lumină (se pot da de pomanå apå sau colaci; uneori se aprind lumini pentru fiecare mort al familiei. În Joia Mare de aceea se face foc, pentru că Domnul Christos, când fugea de jidani şi de necuratul, de la foc la foc fugea, şi numai aşa a scăpat de Iuda (necuratul), şi jidanii nu se puteau apropia de foc, da colacul sta în cui şi a început a se spune: „Pe mine m-au arat şi m-au samanat etc. (ca şi în poveştile cunoscute) şi m-au făcut colac“, atunci şi cocoşul a cântat şi Domnul Christos a scăpat. De aceea zice că e tare bine să spui poveşti încheiate, lungi, sara, că e ca şi cum ai spune o rugăciune. Dumnezeu cu povestea aceea înconjură casa de trei ori şi nu se poate apropia nici o necurăţenie. Deschiderea raiului şi a iadului până la Rusitori (şapte ori nouă zile după Rusalii). Ouăle împistrite, roşite şi fierte în această zi, nu se strică în decursul anului, chiar niciodată. Dacă se îngroapă ouă roşii la hotarele unei moşii nu va bate piatra. Joi, în Săptămâna Patimilor, să nu se spele rufe, căci la morţi, în loc să li se ducă pomana ce li se dă, se duc lături din spălături. Sub nunta sau măritarea urzicilor se înţelege înflorirea lor; din acest moment ele nu mai pot fi mâncate. Cine-i Joimăriţa? Întrebaţi pe nevestele tinere şi tăndăloase şi pe fetele mari şi leneşe. Ele vă vor spune că Joimăriţa e soră bună cu Muma-Pădurii şi mare duşmancă a lor. Joimăriţa nu face nici un rău în lume, dar e lăsată de la Dumnezeu ca într-un an o dată, şi anume în Joia Mare, să facă o revizuire straşnică printre nevestele tinere şi mai ales printre fetele mari, şi să le întrebe ce au făcut ele peste iarnă? Tors-au fuiorul tot, ţesut-au pânza, şi cu câlţii şi feştila ce-au făcut? ºinând seama de înalta şi sfânta ei trimitere în lume în Joia cea Mare, pleacă dis-dimineaţă prin sate şi prin oraşe, gârbovită şi afumată pe faţă, dar pripită ca o babă iute de picior, cu un hârb plin de jar în mână, acolo unde va afla neveste şi fete leneşe, cari n-au tors fuiorul şi n-au ţesut încă pânza, să le arză unghiile şi degetele. Mişelul, când e întrebat, ascunde cât poate faptele şi pacatele lui; tot aşa şi nevestele leneşe şi fetele mari şi trândave. Ele, când ştiu că are să le cerceteze Joimăriţa, dacă pânza nu-i ţesută, pun la fereastră un crâmpei de pânză din anul trecut, iar câlţilor şi feştilei le dau foc, ca să nu aibă de ce să se lege Joimăriţa când le va cerceta casa şi munca lor. Cele harnice nu se tem. Dar şişca de Joimăriţă miroase bine şi tot ştie ce-au făcut ele. Pare că pleacă popa cu Iordanul la Bobotează şi, unde soseşte, începe cântând de prin curte: „În Iordan botezându-te, Doamne“. Tot aşa începe şi ea, încă de la poartă:
Pute-a câlţi,
Pute-a feştilă,
Pute-a lene de copilă,
Pute-a pânză neţesută
Şi-a nevastă nebătută.

Şi apoi, intrând, în loc de binecuvântare, le pune pe toate cele leneşe din casă cu unghiile şi deştele în hârbul cu jar şi li le prăjeşte bine, întrebând de ce au ele unghii şi degete şi nu fac nimica bun cu ele?
Oh, ce jale, ce chin şi zor
E azi la poarta dumnealor!

Obiceiuri: La Joia Mare, de noapte încă, dis-de-dimineaţă, împart neamurile între sine şi între săraci fiertură, precum pâne, curechi, mazăre, fasole, baraboi, pe cari le pun în ulcele noi, frumoase, împodobite cu floricele numite brebeni. Se face un colac lung, numit uitata, care se dă pentru morţii uitaţi. Femeile împart orez fiert cu prune; păstrează din prunele împărţite, care zic că sunt bune de abubă (un fel de umflături pe la gingii. Se duc femeile la tămâiat şi aruncă două căldări de apă pe mormânt; după aceea merg la gârlă şi aruncă nouă căldări cu apă pe iarbă verde. Apoi mai duc apă de pomană pe la femeile neputincioase. Această lucrare se face timp de nouă joi după Paşti. Se umple borş. Borşul umplut în această zi nu se strică tot anul. O variantă a Joimăriţii o constituie cetele de colindători care vin în seara sau în noaptea de Joi Mari, mai rar miercuri seara, uneori mânjiţi pe faţă cu negreală, îmbrăcaţi în haine urâte, zdrenţăroase, cu măşti, unul fiind legat la cap cu brâu roşu femeiesc. Au clopote în mâini, la gât sau la picioare. Tot în mâini au „fiare“, de coş sau de cai, în cap au o căldare, mai aduc cu ei o oală cu foc şi câlţi şi fac zgomot. Colindă cu Joimăriţa la casele cu copii şi cu fete, aprind cârpe prin curţi, bat fiarele şi strigă să le dea bani. Scopul lor e să îndemne fetele la lucrul casei, să vadă ce-au tors sau lucrat, care fată n-a tors câlţii, dar în acelaşi timp şi să capete ouă. Întreabă dacă au tors, cer să vadă lucrul şi cer de asemenea ouăle, uneori pentru Joimăriţa: „Câţii-câţii, tors-ai câlţii?/ Două ouă-ncondeiete/ Joimărichii pe părete“. Ei ameninţă că, dacă nu le dau ouă, le aprind caierele, ard cânepa netoarsă, pârlesc fata sau femeia cu câlţii rămaşi netorşi, le aprind câlţii în cap.

Vinerea Paştilor: Vinerea Patimilor; Vinerea Mare; Vinerea Seacă; Vinerea Şchioapă; Vinerea Frumoasă; Vinerea Scumpă

Prin excelenţă sărbătoare creştină, integrată într-un ciclu mai amplu, care culminează cu Duminica Paştilor, ziua abundă în credinţe cu un caracter mai mult sau mai puţin apocrif şi în practici magice indispensabile lecturii „în cheie populară“ a momentului celebrat. Elementele dominante fiind vopsirea ouălor şi facerea pascăi, este de înţeles de ce ingredientele, produsele finite sau resturi ale acestora, au căpătat mai apoi o putere magică deosebită, ele fiind utilizate ca instrumente apotropaice în tot cursul anului.

Tradiţii: Vinerea Seacă, din Săptămâna Paştelui, îi mai zice şi Vinerea Mare, căci în acea zi sunt cuprinse toate vinerile unui an întreg. Se fac ouăle roşii şi se pregăteşte pasca. Ouăle se fac vineri (uneori şi joi sau sâmbătă), deoarece Iisus vineri a vărsat sângele său pe cruce. Nu se colorează ouăle, fiindcă morţii le găsesc seci pe lumea cealaltă. Zice că după ce a născut Maica Domnului pe Iisus Hristos, jidovii voiră numaidecât să pună mâna pe ea şi pe fiul ei, anume ca să le curme firul vieţii. Maica Domnului, auzind despre aceasta, luă pe fiul său în braţe şi prinse a fugi cu el încotro o duceau ochii şi picioarele. Jidovii, după dânsa, şi cât pe ce s-o ajungă. Maica Domnului însă, ca să n-o poată prinde, face ouă roşii şi le aruncă în urma sa jos. Jidovii, ajungând la ouă şi văzând că sunt roşii, se opreau, le ridicau de jos, se uitau la ele şi nu se puteau mira destul de frumuseţea lor. Şi aşa scăpă de ei Maica Domnului. După ce a înviat Domnul nostru Iisus Hristos, Maica Domnului a fost cea dintâi care a făcut ouă roşii şi pască şi, mergând plină de bucurie cu dânsele ca să-l vadă pe fiul său, fiecărui om pe care îl întâlnea îi zicea: „Hristos a înviat!“ şi-i dăruia câte un ou roşu şi câte o păscuţă. Şi de atunci au început apoi oamenii a face ouă roşii de Paşti. Zice că pe timpul Învierii Domnului stătea o jidancă în piaţă cu două coşuri pline cu ouă albe de vânzare. Veni Maria Magdalena, care, c-o faţă veselă, îi zise femeii: „Hristos a înviat!“ Aceasta, auzind-o, îi spuse dispreţuitor: „Da, cum nu… Atunci va învia Hristos, când se vor face roşii ouăle din coşurile mele!“ N-a apucat a rosti ea bine aceste cuvinte, că ouăle cele albe se făcură roşii. Se crede că Antihrist are de ros un lanţ mare şi, când l-o termina de ros, se sfârşeşte lumea. Şi el tot roade până în ziua de Paşti, şi atunci e gata. Dar copiii umblă atunci cu ouă roşii, şi el se uită la ei şi-şi uită de muncă, iar între timp lanţul iar se îngroaşă şi lumea mai scapă un an de potop. Când oamenii n-or mai înroşi ouă la Paşti, atunci şi lumea se va potopi. Dacă moare cineva în sat în Joia Paştilor, apoi ouăle roşii nu ies frumoase. Se ţine de oameni în credinţa că, dacă vor lucra în această zi, le va merge tot în sec în lucrările lor în tot cursul anului. Nu e bine să se pună nici un răsad, că seacă; nici ouă la cloşti, nici să se rază cineva, nici să se laie, că-i cade părul. Nu mănâncă urzici, pentru că l-a bătut pe Mântuitorul cu urzici, şi zice că e păcat. Vinerile Scumpe sunt douăsprezece pe an, înaintea fiecărei sărbători mari. Vinerea Scumpă se ţine de arsuri.

Obiceiuri: În noaptea spre sâmbătă (uneori spre Joi Mari) are loc strigarea peste sat: satirizarea tinerilor, a sătenilor. Era o mare onoare pentru cineva care a rămas nestrigat. Strigoaicele cărora li se strigă numele nu mai au putere.

Sâmbăta Paştelui

Momentul ritual al facerii pascăi (amplasat uneori şi în ziua precedentă) capătă frecvent valenţe magice deosebite, prin plasarea într-o cosmogonie originală a gospodinei: fie că trimite la naşterea lui Iisus, fie la moartea lui (prin forma care i se dă aluatului), femeia capătă astfel, prin repetarea unor gesturi foarte vechi, o putere deosebită („când ar şti ea ce putere are atunci!“), care poate să fie valorificată şi în gospodărie (ungerea pomilor cu aluat, pentru a le asigura rodirea, semănarea vegetaţiei din grădină în această zi, pasca specială realizată pentru vite etc.). Cel de-a doilea mare moment ritual este dat de ajunul marii sărbători. Este noaptea când se deschid cerurile, când ard comorile şi când, în general, practicile magice de orice fel sunt la ele acasă.

Tradiţii: Se face pasca (alteori în Joia Mare). Cea mai răspândită formă care i se dă pascăi este cea rotundă, pentru că se zice că rotunde au fost scutecele cu care a fost înfăşat pruncul Iisus; poate să fie dreptunghiulară, pentru că şi mormântul în care a fost înmormântat era pătrat sau dreptunghiular. Cozonac, mai ales cei de formă alungită, se face pentru că sicriul în care a fost îngropat Iisus a avut forma aceasta. Din anafura de la Paşti, din crucea paştei, a făcut Dumnezeu, în Sâmbăta Paştelor, atunci când se coace pasca, toate florile, toate seminţele câte sunt, toate pâinile. A sfărâmat crucea mărunt şi a aruncat în patru părţi şi peste toată lumea au răsărit. Cojile de ouă cu care se face Paştele să le dai pe vale (pe apă), ca să se ducă să deie de ştire şi Blajinilor că sosesc Paştile. Se dau cojile de ouă pe apă şi de Paştele Blajinilor se înfruptă din acele coji cei care au murit spânzuraţi sau înecaţi. Femeia numai o dată în an poate să bată bărbatul: în Sâmbăta Paştelui. Când ar şti ea ce putere are atunci! Dar ce folos că are mult de lucru şi n-are când! Cine moare în Sâmbăta Paştelor nu e nici cu morţii, nici cu viii.

Obiceiuri: Sâmbătă spre duminică oamenii nu dorm, ci fac un foc în curţi sau pe dealul din apropierea bisericii, care ţine până la miezul nopţii. De la miezul nopţii merg la biserică, la slujbă. Alteori focul este întreţinut de flăcăi până în zori.

(Olteanu, Antoaneta - CALENDARELE POPORULUI ROMÂN)