Alte denumiri: Săptămâna Brânzei; Săptămâna Nebunilor;

Ultima săptămână în care mai sunt admise anumite libertăţi (consumul lactatelor, al ouălor, căsătorii întârziate), reprezintă săptămâna hotărâtoare a perioadei ce precede Postul, care conţine momentul de prag, noaptea Lăsării de sec. Fiind moment de hotar, este şi data când se declanşează unele ocupaţii specifice postului (ţesutul pânzei). Datorita identificării simbolice a brânzei (lactatelor) cu culoarea albă, sunt active numeroase practici apotropaice de evitare a albului malefic (viermi, mătreaţa, albitul părului s.a.) peste an.

Tradiţii: În Săptămâna Albă nu e bine să se însoare oamenii, şi nici să moară. Se numeşte Săptămâna Nebunilor, pentru că în această săptămână numai nebunii pornesc a se însura, numai proştii şi urâţii satelor, abia acum dau zor să se căsătorească, pe când toţi cei cuminţi, câţi au avut de gând să se însoare în decursul Cârnilegilor, s-au însurat deja. Începe ţesutul pânzei pentru cămăşi.

Lunea Albă; Lunea Burdufului

Fără să fie marcată de ritualuri specifice, Lunea Albă este în fapt o sinteză a întregii săptămâni, aflate sub incidenţa albului malefic (îmbătrânire – albire a părului, mătreaţă, albeaţă la ochi – orbire, viermi ş.a.). Tot acum se declanşau bătăile rituale, ale celor necăsătoriţi şi ale câinilor, în scopul stimulării fertilităţii, care, „îngheţată“ peste iarnă, înregistra disfuncţionalităţi.

Tradiţii: Lunea Burdufului e lunea din Săptămâna Brânzei, când fiecare om taie burduful de brânză. Se zice Lunea Burdufului pentru că atunci se isprăveşte burduful cu brânză, când se scutură. Se ţine de oameni pentru măritiş şi însurătoare grabnică.

Obiceiuri: Se bat cu burduful cei ce nu s-au însurat, cu modul acesta să facă rost de băutură. Oameni mascaţi umblă cu burduful, şi bat şi femeile ce nu fac copii. Cei ce nu primesc nu se însoară şi nu fac copii. În Lunea Burdufului se dau câinii la tivic.

Marţea Albă

Marţea Albă, mai bine spus, marţi din Săptămâna Albă, nu este supusă în special interdicţiilor albului. Face parte dintr-un ciclu mai amplu (a noua marţi după Crăciun) de interdicţii impuse de ziua de marţi, care interzic lucrul de orice fel.

Tradiţii: E bine să se mănânce brânză

Joia nepomenită; Joia necurată; Joia blasii; Vlaşii, Vlaşii ochilor; Gadinele

Prezentă atât cu practici ale magiei imitative (spălarea cămăşilor, pentru a deveni albe), cât şi cu tabuuri (se continuă interdicţiile torsului lânei) întâlnite şi în alte zile din această săptămână, ziua a primit un patron specific (Vlaşii ochilor), ce aminteşte de Sf. Vlasie din calendarul fix, care este răspunzător de curăţenia şi sănătatea ochilor.

Vinerile Scumpe; Vinerea Ouălor

Este prima vineri din ciclul numeros de zile supuse restricţiilor, amplasate în principal în preajma marilor sărbători de peste an, atât ale calendarului fix, cât şi ale celui mobil. Având o bogată paletă de activitate, s-ar putea spune că sunt marcate de arhetipul zilei de vineri, prin excelenţă zi sensibilă, indiferent de nuanţa ei calendaristică. Vinerea Ouălor poate fi considerată o anticipare timpurie a unei sărbători specializate din Postul Mare, care avea în vedere atât bunul mers al creşterii păsărilor, cât şi evitarea contaminării cu sacrul sărbătoresc (a se vedea, în acest sens, Miercurea Strâmbă).

Tradiţii: Vinerile Scumpe sunt douăsprezece pe an, înaintea fiecărui praznic câte una. Cine nu ţine aceste vineri, care încep din Săptămâna Brânzei, nu are spor la nimic şi tot anul este bolnav. Vinerile Scumpe trebuie ţinute cu post şi cu rugăciune, mâncând numai seara. Se ţin pentru binele casei şi pentru curăţirea sufletului de păcate înaintea lui Dumnezeu

Întâia Sâmbătă a lui Lazăr; Sâmbăta Albă; Sâmbăta Ursului

Întâia sâmbătă a lui Lazăr (prin contaminare, sub acest nume este uneori cunoscută şi sâmbăta precedentă, cea a Moşilor de Piftii), este consacrată şi ea pomenilor: ofranda constă, şi de data aceasta, în bucate rituale, în plăcinte cu brânză şi ouă. Este foarte interesant mitul dezvoltat de această sărbătoare, pe care putem s-o considerăm, dacă nu duală, cel puţin fragmentată, deoarece un al doilea episod al ei (explicat prin sinonimia numelor) este întâlnit cu o săptămână înainte de Paşti. Pe lângă tema regenerării Soarelui, la ieşirea din iarnă, ce apare consecvent în cele două Lăsări de sec, de carne şi de brânză (focurile aprinse, ocolurile rituale, săriturile, pomenile specifice din brânză şi ouă ş.a), moartea şi învierea divinităţii agrare, de această dată, se produce în cele două sărbători ce poartă numele de Sâmbăta lui Lazăr. Fie că se produce involuntar, în urma neatenţiei sau a unui accident „de muncă“, sau din cauza mâniei rituale a tânărului nemulţumit, a zeităţii care nu şi-a primit la timp ofranda – aliment regenerator, moartea lui Lazăr este una enigmatică (obsedant apare motivul căderii). Nu poate fi vorba de o simplă dezvoltare a episodului biblic, întrucât tradiţiile circumscrise celor două sărbători sunt deosebit de bogate, de complexe. Spunem enigmatică, deoarece avem de-a face nu numai cu o moarte prin cădere, ci şi cu o îngropare, cu o dispariţie temporară din lumea aceasta (chiar dacă sub un strat gros de frunze). În felul acesta (fapt subliniat şi de tragismul căutărilor), moartea personajului pare mai degrabă să fie rezultatul unei greşeli pe care acesta a făcut-o şi pentru care a fost pedepsit cu această şedere forţată în lumea morţilor, din care mai apoi a avut privilegiul să se întoarcă, o dată cu revenirea la viaţă a naturii. Prin analogie, au fost generate interdicţiile corespunzătoare (nu se lucrează nimic pentru bărbaţi, bărbaţii nu lucrează), precum şi recomandările (pomana rituală constând din plăcinte) pentru a-i feri pe bărbaţi, vizaţi, în primul rând, de încărcătura negativă a sărbătorii.

Tradiţii: În vremea veche a fost un bogat, care mânca plăcinte, şi la poarta lui era un om sărac, Lazăr, care a cerut plăcintă bogatului şi, nedându-i bogatul, a murit de dorul plăcintei. Spun bătrânii că un oarecare Lazăr s-ar fi înălţat spre cer şi apoi a căzut la pământ, făcându-se fărâme. Se ţine Sâmbăta lui Lazăr, pentru că mama lui îl credea mort, aşa că i-a făcut pomană. În această zi se fac plăcinte şi se dau de pomană lui Lazăr, căci acesta se zice că a murit de dorul plăcintelor şi l-au plâns surorile lui şase săptămâni, iar după ce a înviat, a zis: „Cine a murit, mort să fie!“ De atunci nimeni n-a mai înviat şi nimeni nu va mai învia. Spun bătrânii că acest Lazăr era într-un pom şi i-a mirosit a plăcintă şi, cum a simţit acest miros, a căzut jos din pom. Spun că în această zi a căzut Lazăr dintr-un pom şi, murind, l-au acoperit frunzele, şi ai casei nu l-au găsit până târziu, când, râcâind mierlele, au dat peste el. Surorile lui, Maria şi Magdalena, luându-l, l-au spălat cu lacrimi şi l-au şters cu cosiţele şi l-au îngropat. Un om bătrân spune că s-a apucat să taie câteva crăci şi, scăpându-i craca de care se ţinea cu mâna, a căzut. Noroc însă că stejarul, fiind cu crăci multe şi având şi cleancuri, i s-a agăţat cămaşa, care era de pânză de cânepă, şi a rămas atârnat. Când a spus femeii această întâmplare, a dovedit că acea cămaşă a fost cusută în ziua Sâmbetei lui Lazăr. Sâmbăta Ursului cade în Săptămâna Brânzei, şi zic bătrânii că Lazăr a mâncat plăcinte şi l-a mâncat ursul. Lazăr era bubos. Cine face treabă îl umple bubele. Sf. Lazăr are darul de a tămădui de bube. Sf. Lazăr e patron de ţigani, căci pe mulţi îi cheamă Lăzurică.

Obiceiuri: Se împart colăcei şi colivă cu lumânărele mici. Femeile fac plăcinte şi dau de pomană, sub credinţa că Lazăr a murit de dorul plăcintelor. În sâmbăta Lăsatului de brânză fac plăcinte, care se împart pe la vecini de pomană, ca cei ce au dat să aibă ce mânca în ceea lume. Tot atunci fetele aduc câte un ulcior de apă de la izvorul cel mai rece şi dau de pomană, ca să aibă izvor în cealaltă lume.

Duminica Lăsatului Sec de brânză; Lăsatul Secului pentru Postul cel Mare

Cea mai importantă sărbătoare după Bobotează şi prima mare sărbătoare a calendarului mobil marchează despărţirea în totalitate de bucatele interzise pe perioada postului. Asemeni perioadei sărbătorilor de iarnă, Carnavalul – despărţirea de Cârnelegi – se sărbătorea zgomotos, cu muzică, veselie, chefuire excesivă în care erau permise cele mai mari libertăţi, ce mergeau adesea până la pierderea măsurii. La apogeul sărbătorii se impunea ceremonialul iertăciunii, al purificării spirituale a comunităţii, urmat de purificarea fizică, ce va avea loc a doua zi. Cu această ocazie erau performate gesturi rituale prin care participanţii îşi urau un post uşor.

Tradiţii: După ce au mâncat şi s-au veselit şi s-au petrecut de ajuns, toţi cei din casă obişnuiesc să mănânce un ou fiert sau copt, pentru a li se părea Postul scurt, mic şi uşor ca ou, pentru a fi tari, sănătoşi ca oul în tot decursul Postului, şi cum mănâncă oul de iute, aşa să treacă Postul de iute. La Lăsatul Secului, fiecare să mănânce câte un ou, ca să fie tot anul gras şi rotunjel ca oul. Într-o aşa noapte, de chef şi de bucurie, a zilei de Lăsatul Secului de Postul Mare are să se prăpădească lumea. În ziua Lăsatului de Sec de brânză vecinii şi rudele îşi cer iertare unii de la alţii, ca să intre curaţi în Post. La Lăsarea de sec merg sătenii afară din sat pe deal, duc mese, scaune, băuturi şi mâncări, firesc că merg şi muieri şi bărbaţi, bătrâni şi tineri. Acolo apoi se ospătează, ţin toaste, cei tineri slobod roate aprinse pe deal în jos.

(Olteanu, Antoaneta - CALENDARELE POPORULUI ROMÂN)