Alte denumiri: Sâmbăta Părinţilor; Sâmbăta Piftiilor; Sâmbăta lui Lazăr; Sâmbăta în praguri; Sâmbăta Ursului; Moşii de iarnă; Moşii Piftiilor

Prin tradiţie o zi consacrată morţilor, sărbătorirea zilei de sâmbătă este marcată de ofrande consistente, specifice momentului calendaristic în care ne aflăm. Fiind încă o săptămână a cărnii, este firesc să găsim ca aliment ritual piftia, care participă, firesc, la un mare număr de practici de propiţiere şi apotropaice.

Tradiţii: Moşii de Iarnă şi de Vară sunt mucenici pentru credinţă. Moşii de Iarnă şi de Vară se spune că sufletele răposaţilor sunt pe această lume şi le dau de mâncare de pomană. La Moşii de Vară şi de Iarnă toţi răposaţii întru Domnul mănâncă şi se satură bine din aburul fierturilor date de pomană, aşa că poate să le ajungă pentru un an întreg. Lumânarea pe care o dai în această zi şi masa nu se vor mai sfârşi niciodată. Sâmbăta cea din urmă din săptămâna de carne din dulcele Crăciunului este numită şi Sâmbăta piftiilor. Piftiile le mănâncă numai în acea zi. La caz că mai rămân, a doua zi le leapădă, zicând că, dacă le mănâncă, îi prind frigurile vara. Sâmbăta Ursului e sâmbăta care cade cu o zi înainte de Lăsatul secului de carne

Obiceiuri: Fiecare familie dă de pomană pentru cei morţi colaci, piftii, colivă şi lumânări, duc iarăşi colaci la biserică, pomenesc pe cei morţi, fac parastase la morminte. Atunci preoţii duc colaci acasă cu sacii şi, după ce se strică, îi dau la porci, la cai, la câini etc. Prin asta au împuţinat mult credinţa în popor, când văd că prinoasele lor, cum le numesc ei, care, duse înaintea altarului, le mănâncă porcii preoţilor. În Sâmbăta lui Lazăr să se deie răcituri (piftie) de pomană, pentru că Lazăr a murit de dor de răcituri

Duminica Lăsatului sec de carne

Ultima zi în care se poate mânca acest tip de aliment, carnea, se mai numeşte şi Lăsatul de sec de carne. Atât Lăsatul de sec de carne, cât şi cel din săptămâna ce urmează, Lăsatul de sec de brânză, păstrează reminiscenţele unor sărbători păgâne deosebit de importante pentru calendarul popular. În plină iarnă, este vorba de ceremonii prin care se marca despărţirea oficială de frigul şi de întunericul de moarte al iernii, precum şi ceremonii de invocare a soarelui învingător, de stimulare a acţiunii acestuia, slaba putere a lui fiind considerată ecoul unui moment critic prin care trecea astrul, care trebuia astfel ajutat, prin intermediul unor ritualuri speciale. Acestea cuprind: aprinderea şi manipularea focurilor (Alimori), săriturile în înălţime, veghea rituală (Baterea alviţei), întrecerile cailor (Încurarea cailor), care, pe lângă asigurarea energiei necesare soarelui, prin intermediul practicilor de magie imitativă, mai aveau darul de a garanta o bună recoltă a principalelor plante cultivate. Cea mai mare parte a actelor rituale vizează cultivarea câmpului: astfel, acum erau legate ritual păsările cerului, alţi potenţiali dăunători ai semănăturilor.

Obiceiuri: Sâmbăta care precede Lăsatul Secului de brânză se împart pentru spiritele morţilor piftii din porcul sacrificat la Ignat. În ultima duminică a Cârnilegilor, adică în ziua de Lăsatul Secului, se cunună numai văduvele şi văduvoii. Feciorii şi fetele necăsătoriţi sunt luaţi în râs în seara acestei zile. Alimori (Priveghi, Hodăiţe, Opaiţ): se fac mai multe focuri, fiecare participant aducând lemne, paie etc. Tinerii iau în mână din focul priveghiului tăciuni aprinşi şi-i rotesc pe lângă sau în jurul corpului, formându-se din tăciune sau paiele legate şi aprinse pe tăciune un cerc de foc. În alte locuri, fac din nuiele o roată, sau chiar o roată de car ori de plug o învăluie cu paie legate, paiele le aprind şi dau drumul roţii de pe un deal, strigând: „Alimori!“ Priveghiul ritual e însoţit de petrecere, lăutari; sunt ironizaţi tinerii care nu s-au căsătorit. Baterea alviţei: Se leagă de un cui bătut în tavan o aţă lungă, până în dreptul pieptului copiilor. La capătul de jos al aţei se leagă o bucată de alviţă. Doi sau mai mulţi copii se aşază faţă în faţă şi încearcă să prindă de cât mai multe ori, cu gura, bucata de alviţă. După
ce se isprăveşte jocul, încearcă să-şi afle norocul: cu lumânarea se dă foc aţei, în norocul fiecăruia, sorocind-o până unde să ardă. Dacă se stinge şi n-ajunge până unde este sorocită aţa, se zice că n-are noroc în anul acela. Astfel petrec până la miezul nopţii, anume ca să fie străji, pentru că, după credinţa lor, în ziua aceasta va sta Iisus Hristos la judecată.

(Olteanu, Antoaneta – CALENDARELE POPORULUI ROMÂN)