Săptămâna Mare

Printr-un paralelism, prima şi ultima săptămână ale postului sunt numite Mari, datorită semnificaţiilor sacre de care dispun. Nu întâmplător toate zilele săptămânii se bucură de un tratament aparte, fiecăreia fiindu-i consacrat un mare număr de practici magice cu valoare ceremonială.

Tradiţii: O săptămână după Lăsatul Secului de Paşti şi una până în Paşti se zic Săptămânile Mari

Lunea Curată; Lunea Vaselor; Spolocania; Postul Negru; Lunea Păstorilor; Ciricul Păsărilor; Lunea Ciorilor; Lunea Păsărilor; Lunea Viermilor; Harmanul pentru viermi; Ziua Forfecarilor; Tărbacul Câinilor

Întâia luni a Postului Mare se dovedeşte a fi un moment deosebit de important în viaţa ţăranului, indiferent de ocupaţia pe care acesta o avea. Este o zi a interdicţiilor, printre care cele mai importante sunt cele de pregătire fizică a postului. Pe lângă curăţarea vaselor de impurităţile din perioada Cârnilegilor, era nevoie şi de o curăţenie a organismului, care se făcea prin intermediul unor alimente ce căpătau valoare rituală (borş simplu, de exemplu; tot acum se pregătea ritual acest ingredient, care va deveni indispensabil în toată această perioadă plină de privaţiuni). Pe lângă stabilirea coordonatelor alimentare ale postului, această primă zi mai oferea posibilitatea influenţării, prin intermediul practicilor magice, a unora dintre dăunătorii cu care oamenii puteau veni în contact în anul în care intrau (agricol, pastoral). Lunea păstorilor era cadrul de desfăşurare a numeroase practici şi obiceiuri magice (Tărbacul câinilor) îndreptate împotriva lupilor; Lunea păsărilor (a ciorilor) constituia sărbătoarea închinată păsărilor, ce trebuia obligatoriu să fie ţinută, pentru ca semănăturile să nu aibă de suferit în nici un moment hotărâtor pentru obţinerea unei bune recolte; în mod asemănător era celebrată şi ziua viermilor (a forfecarilor). Prin petrecerea rituală de la cârciumă, la care participau şi femeile, putem spune că întâlnim ecouri ale unor sărbători feminine, colective, în scopul obţinerii unor bune rezultate în muncile specifice.

Tradiţii: Spolocaniile cad a doua zi de fiecare Lăsat de Sec al fiecărui post. Atunci femeile fac păsat cu urluială de păpuşoi sau cu mei şi cu julfă de sămânţă de cânepă, dau de pomană, spălând şi leşiind toate lucrurile pline de grăsime din Câşlegi. De Spolocanii se bea toată ziua la cârciumă, atât bărbaţii, cât şi femeile, spre a-şi spăla dinţii de cărnurile rămase între ei, şi care cărnuri spurcă Postul. Copiii pot mânca ce a rămas de cu seară. Spolocaniile sunt nişte fete care merg înaintea Maicii Domnului şi cer iertare pentru păcatele oamenilor făcute în timpul Câşlegilor. După alţii, Spolocaniile sunt nişte babe răutăcioase, care te îndeamnă numai la rele, chiar şi în posturi, dacă nu le bagi în seamă când e ziua lor. Spolocaniile sunt nişte sfinte lăsate de Dumnezeu anume pentru petreceri. Ele se serbează în băuturi şi încântări. Aceste sfinte au învăţat pe femei a cultiva cânepa şi a face din ea felurite lucruri. Dacă o femeie nu se petrece cu altele în ziua de Spolocanii, zice că nu va creşte cânepa ei mare.

Obiceiuri: Spolocania: se spală toate vasele, mesele, tot ce e la bucătărie, ba şi vătraiul, cleştele, cheile, uşile, dulapurile, ca să nu fie înfruptate; se freacă toate cu leşie, să fie curate pentru Post. Umblă cu toţii de la unul la altul, se mai cinstesc din nou; se iartă, că intră în Post. Înăcrirea borşului: se umple borş pentru perioada Postului. Pentru ca borşul să fie acru, se obişnuia să tragă de cap sau de urechi pe cineva din casă sau chiar de pe stradă, ca să se înăcrească borşul, cum s-a înăcrit de supărare omul respectiv. Cucii: Îmbrăcaţi în fuste, cu gluga-mască pe cap, cu un băţ în mână şi cu un clopot mare în spate, Cucii alergau în prima dimineaţă după Lăsatul Secului, uneori în ziua Lăsatului de Sec, după copii, fete, femei, oameni pe care îi atingeau şi adesea îi trânteau. Spre mijlocul zilei luau în mână câte o nuia, de care legau o opincă, şi urmau alte alergături şi lovituri în spatele curioşilor. Seara, Cucii se adunau şi mergeau din casă în casă, pentru a face câte o horă în curte. Toţi caută să vadă Cucii, ca să nu li se întâmple nimic. Colectivul ceremonial al Cucilor este alcătuit, după tradiţie, dintr-un grup de cincisprezece bărbaţi mai tineri sau mai vârstnici, împărţiţi în două cete de câte şapte (şapte sugerând, în concepţia locală, numărul zilelor săptămânii). Cel aflat în plus este Mutul, personaj central. Fiecare Cuc se individualizează prin masca, prelungită cu un fel de bluză, şi fusta lungă, până la opinci. De acestea sunt fixaţi câţiva zilişori (clopoţei). Masca propriu-zisă este din piele de miel sau de iepure, întinsă pe un ciur fără plasă, iar sprâncenele acesteia sunt fie din lână, fie din fulgi fini de pasăre, sau chiar desenate. Nasul se construieşte din tiugă sau cătrună (plante din familia dovleacului), uneori din ardei. Când e din tiugă se vopseşte, îndeosebi în roşu. Gura are dinţii din boabe de fasole, seminţe de floarea soarelui, dar cel mai des din fasole albă. Ochii (nişte tăieturi ovale) au gene desenate ori confecţionate din păr de cal sau de capră. Barba măştii este tot din lână (albă sau neagră), ca şi sprâncenele, alteori dintr-o bucată de piele de la gâtul cocoşului, cu fulgi cu tot, cât mai coloraţi. Coarnele măştii sunt de capră, de berbec, ori din lemn. Ca obiecte de luptă, fiecare Cuc are o sabie vopsită în roşu (culoarea confruntării) şi un târnăcop, vopsit în albastru (culoare-simbol pentru uneltele gospodăreşti), confecţionate din lemn. După tradiţie, obiceiul Cucilor se desfăşoară în trei locuri: la o fântână, la câmp şi în sat. În dimineaţa zilei dintâi a Postului Paştilor, Cucii se strâng, unul câte unul, la o fântâna a satului, cu puţin timp înainte de răsăritul soarelui. Din alaiul acestora mai face parte şi mireasa (simbol al purităţii morale), pe care Mutul o aduce la fântână. Ea scoate apă într-o căldăruşă, cu care, cu ajutorul unui mănunchi de busuioc, stropeşte cele patru zări, ca semn al dorinţei de belşug şi de linişte în fiecare casă, pe pământ. La fântână Cucii se aşează în linie dreaptă ori în semicerc, cu faţa spre soare, înclinându-se de trei ori ceremonios astrului zilei abia răsărit. Apoi ei se împart în două grupe egale de câte şapte, dispuse în linie dreaptă, una în faţa celeilalte, la o mica distanţă. Obiceiul are ca moment central lupta dintre cele două cete, una fiind cea a „localnicilor“, iar cealaltă cea a „vrăjmaşilor“. După înclinarea spre soare, la trei fluierături scurte al Mutului, între localnici şi duşmanii liniştii lor începe lupta, fiecare luptător înclinându-se mai întâi de trei ori în faţa adversarului, cu sabia în mâna dreaptă şi cu târnăcopul în cea stângă. În ritm de geamparale, beligeranţii se apropie sau se îndepărtează, încrucişându-şi mai întâi săbiile şi apoi târnăcoapele, semn că momentele de linişte, când omul, fie numai şi pentru scurt timp, poate să-şi vadă de gospodărie, alternează cu cele de înfruntare a duşmanului. Pe tot parcursul momentelor tulburi, care se succed, după cum am văzut, cu cele senine, Mutul este animatorul ceremonialului, de el depinzând succesiunea momentelor paşnice sau conflictuale. Spre finalul ostilităţilor, când semnele împăcării definitive între războinici încep sa fie tot mai vizibile, săbiile şi târnăcoapele sunt împreunate alternativ sub formă de rozetă. Prima este rozeta localnicilor, apoi rozeta vrăjmaşilor. Urmează rozeta mare, alcătuită din armele ambelor cete, pentru ca, în cele din urmă, armele să fie abandonate într-un fel de rozetă finală, simbol al împăcării definitive, învingătorii morali fiind localnicii. Ceremonialul de la fântână are menirea de a invoca bunăstarea pentru întreaga obşte, cel din câmp invocând bogăţia în grâne. La fântână, în câmp şi în sat Cucii sunt însoţiţi de un instrumentist, de obicei un fluieraş, în locul gaidei (cimpoiul de altă dată). Drumul între cele trei spaţii ceremoniale Cucii îl parcurg fără a fi diferenţiaţi în cete. În drum spre casa Mutului, Cucii bagă-n spaimă curioşii ieşiţi în cale. Colindatul Cucilor se face numai în acele gospodarii în care ei au fost invitaţi, ritualul fiind cel descris până acum. Pe uliţele satului, Mutul este cel care deschide calea, făcând loc Cucilor prin mulţimea curioşilor mai curajoşi, ceilalţi fugind din faţa cetei. În timpul ceremonialului, Mutul îşi foloseşte sabia şi târnăcopul pentru a disciplina câte un Cuc mai silnic (care se abate de la regulile obiceiului). Dintre cei curajoşi, care înfruntă procesiunea Cucilor, în special femeile mai în vârstă, îşi scot pieptarul, haina sau basmaua şi le aşează în calea lor, socotindu-i pe aceştia ca având puteri miraculoase; bătrânele speră ca pieptarul, haina sau basmaua pe care au călcat Cucii să le redea vigoare ori sănătate. După „masa împăcăciunii“ dintre localnici şi vrăjmaşi, Cucii se despart, jurându-şi să umble împreună şi anul viitor, plecând fiecare pe la casa lui, singur, aşa cum a venit şi la fântână. La fiecare gospodărie alaiul este întâmpinat cu vin şi pâine de casă. Prin faptul că anunţă primăvara, acest frumos şi străvechi obicei deschide un nou ciclu anual în viaţa colectivităţii. Tărbacul câinilor: practică magică de alungare simbolică a lupilor în prima zi după Lăsatul Secului de Paşte. Cete de bărbaţi prindeau câinii şi îi chinuiau (datul în jujeu sau în tărbacă, răvăritul etc.). Prin această practică oamenii credeau că alungă iarna, patronată de lup, pentru a veni vara, patronată de cal. A doua zi după Lăsatul Secului de Postul Mare prind câinii şi-i dau în jujău. Jujăul este o frânghie şi două lemne. În frânghie se pune câinele, se învârteşte cât permite frânghia, după aceea trag doi inşi de lemne şi frânghia, desucindu-se, zvârle câinele ameţit. Unii freacă câinii la partea de dinapoi cu un lemn răvălit, alţii ţin ascunsă o oală cu mălai muiat, din care dau cu un şumuiog privitorilor pe la gură. Ei cred că, trăgând în jujău mai mulţi câini, fac vara mai mult mei. Luni după Lăsatul Secului se dau câinii în tărbacă, pentru a nu turba. Se mai dă de pomană şi se duc sufletele morţilor, care până aici veniseră acasă

Marţea Vaselor; Marţea Încuiată; Marţea Sântoaderului; Marţea Ciorilor; Marţea Furnicilor; Marţea Trăsnetului

Deosebit de bogată în reprezentări, a treia mare zi a Lăsatului de Sec o constituia ziua de marţi, a cărei concentrare de sacralitate este materializată în numeroase practici şi interdicţii. Ea este Marţea Vaselor, Marţea Încuiată, când se închide practic orice portiţă către zilele precedente: acum se spală, pe alocuri, vasele de dulce şi se mănâncă ritual urzică fiartă. Ea mai este şi Marţea Sântoaderului – deschiderea săptămânii consacrate unei divinităţi cu valenţe demonice accentuate (Sântoaderul, Caii Sântoaderului), care marchează pe de o parte intrarea în primăvară (a se vedea, în acest sens, şi credinţele legate de ziua de 1 martie), cât şi în perioada muncilor specifice acestui anotimp (tors, ţesut, pentru femei, muncile câmpului, pentru bărbaţi). Această zi mai cuprindea uneori şi practici ceremoniale împotriva dăunătorilor agricoli (Marţea Ciorilor, Marţea Trăsnetului).

Tradiţii: Prima marţi din Postul Mare, când zic că se încuie Sf. Toader. Începe perioada Cailor lui Sântoader, marţi la amiază, şi ţin şapte, opt sau nouă zile, adică până miercuri, sau chiar joi la amiază din săptămâna viitoare, când vin caii cei şchiopi, care nu s-au putut ţine după cei sănătoşi. Marţi din săptămâna întâi din Postul Paştilor zic femeile că tună caii lui Sân-Toader de la munte, şi nu ies la munte până a doua săptămână, iarăşi marţi. Sâmbăta de piatră sau Zilele de piatră (Marţea de trăsnet sau Marţea de piatră) sunt rele de gadini şi de trăsnete. Cine lucrează (ţese, coase, toarce, meliţă) în aceste zile, va fi trăsnit când va îmbrăca lucrul sau haina făcută sau spurcată în aceste zile, şi ogoarele săpate în Marţea de trăsnete zice că sunt bătute de piatră, arareori se crede că vor fi scăpate. Bătrânii povestesc că odată un om avea oameni la prăşit porumb, printre care se afla şi o femeie, care purta pe lângă dânsa un opreg (zevelcă, boştea, fâstâc) la care femeia alesese (ţesuse) şi în ziua de Marţea de trăsnet. Şi zice că s-a fost frământând norii, dudăind şi fulgerând pe cer, mai ales pe deasupra şi în apropierea acelor prăşitori; dar la unii le-a fost dat în gând că nu e de-a bună atâta dudăit şi fulgerat primprejur, şi o babă mai păţită le-a spus cine-o avea de lucru pe el făcut în Marţea de trăsnete, să-l lepede departe, că se întâmplă primejdie. Aşa, femeia care purta fâstâcul cu pricina l-a şi aruncat atunci departe, după care fâstâcul a fost trăsnit, iar cerul s-a potolit.

Obiceiuri: Se spală vasele de dulce, care sunt astfel pregătite pentru Post. Înfârtăţirea feciorilor şi însurăţirea fetelor. Femeile fierb porumb. Se fac nişte turte mici, se menesc ciorilor şi se duc la hotare

Miercurea Strâmbă; Miercurea Frumoasă; Lăsatul ăl Strâmb

Aşa cum am văzut şi din prezentarea celorlalte sărbători mobile, dominant este caracterul demonic al acestora, fapt ce impune numeroase practici cu caracter apotropaic sau de propiţiere. Fie că este vorba de personaje cu un pronunţat caracter malefic (Sântoaderii, lupul, Joimăriţa), fie că este vorba de un demonism difuz, ce caracterizează în ansamblu ziua în cauză (un fel de intensiune malefică a timpului), perioada Postului este marcată de lipsa unor patroni sensibili, apărători ai oamenilor, care trebuie în acest caz să se descurce singuri cu forţele nefaste. Un exemplu concludent îl reprezintă Miercurea Strâmbă (numită eufemistic Frumoasă), ce atrage după sine interdicţii totale de muncă, ea putând mutila totul în natură.

Tradiţii: Miercurea Strâmbă este o bătrână care strâmbează pe cei ce lucrează în ziua ei. Ca să-şi arate puterea către lume, a strâmbat şi lemnele din pădure. E rea pentru poceli. Cine lucrează i se strâmbă gura. În comună se pomenesc cazuri pentru susţinerea dreptăţii. O femeie, pentru că a lucrat în ziua asta, a rămas cu gura strâmbă. Numai prin rugăciuni i s-a îndreptat gura. Spun bătrânii că s-au obişnuit să ţină şi Miercurea Strâmbă pentru binele sufletului. Sunt douăzeci şi patru de vămi prin care trebuie să treacă sufletul când se va duce în rai. Dacă a păzit Miercurea Strâmbă, Sf. Miercuri îl va ajuta şi va trece cu uşurinţă prin vămi. Miercurea Frumoasă se ţine pentru că atunci zboară morţii la cer

Joia Iepelor; Joia Tuturor Juvinelor, Joia Furnicilor; Joia Ciorilor; Joi-Mărica; Vracii Ochilor

O altă zi de sărbătoare, de fapt, din nou, mai multe zile de sărbătoare suprapuse, consacrate atât patronilor (Joimăriţa), cât şi dăunătorilor (jivine, furnici, ciori) şi, nu în ultimul rând, protecţiei animalelor. Joia Iepelor este, în ultimă instanţă, prin pedepsele pe care le impune celor ce nesocotesc sărbătoarea, o anticipare a marii zile consacrate Cailor lui Sântoader („cine nu se spală pe cap şi lucrează, îl omoară iepele cu copitele“).

Tradiţii: Nu se înţeapă, că e rău de înţepătură. Cine a cusut s-a înţepat cu acul. Iată ce mi-a spus o mătuşă: „Bărbatul meu a bătut pari, ca să facă un gard în jurul curţii. Mai către seară, mânzul a dat să sară peste gard, ca să iasă afară din curte, însă s-a înţepat în pari şi a murit. De atunci n-am mai lăsat nici pe bărbatul meu să înţepe şi ne-a mers mai bine“. Despre această sărbătoare se povesteşte că în vechime o femeie n-a ţinut-o, pe motiv că n-are nici o iapă care să cadă în pari, adică să se împăreze. În acea zi, pe când sărea un pârleaz, a căzut chiar ea într-un par. O femeie a lucrat în Joia Iepelor şi o oaie i-a fătat un miel fără partea posterioară. Spun sătenii că un om care locuia într-un bordei a fost omorât de furnici cu muşcăturile lor. În această zi câlţii să fie torşi, dacă vrei să ai cămaşă de Paşti. Cine nu i-a scos vine Joi-Mărica şi-i scoate ochii cu fusul. Joi după Săptămâna Brânzei toţi flăcăii care au avut de gând şi nu s-au căsătorit atunci fac nuntă repede, cu cine o fi, numai să nu rămâie neînsurat. Aşa că pe aici sunt câte şapte-opt nunţi în aceeaşi zi şi oamenii îi zic Săptămâna Nebunilor

Vinerea Sântoaderului; Vinerea Furnicilor; Vinerea Ierbii; Vinerea Omanului

Este ajunul Sântoaderilor, în care se desfăşoară cu preponderenţă practici apotropaice, în vederea atenuării impactului pe care prezenţa demonilor l-ar putea avea asupra colectivităţii. Păzitori prin excelenţă ai torsului, sancţionând încălcarea interdicţiilor impuse de acesta în perioada Postului şi în apropierea datei la care acesta se sista, Caii Sântoaderului ajung să pedepsească orice activitate desfăşurată în preziua marii sărbători.

Tradiţii: Se urzesc pânzele. Proorocul Ilie paşte caii lui Sântoader într-o luncă cu iarbă până la brâu şi de aceea nu se arată mai mult pe pământ. Caii lui Sân-Toader sunt nişte cai cu statura oablă ca a omului, care, de la brâu în sus, sunt oameni, iar în jos sunt cai. Coada, ca să nu o vadă oamenii, o bagă în cizmă. Se spune că un om a plecat cu sacul la moară şi pe drum s-a întâlnit cu Caii lui Sântoader. Ei l-au întrebat că unde merge? El le-a răspuns că se duce la moară, căci are praznic. Ei l-au întrebat că ce praznic ţine? El le-a răspuns că ţine praznicul lui Sântoader. Caii i-au zis: „Ai noroc că, dacă prăznuieşti ziua lui Sântoader, e bine, iar dacă ai fi avut alt praznic, te-am fi omorât pe loc“. Se povesteşte că această sărbătoare se ţine de când cu următoarea întâmplare: Un om, neavând făină (malai), a luat sacul cu porumb pe spinare şi a pornit spre moară ca să macine. Pe drum s-a pomenit deodată înconjurat de cai, care fornăiau şi izbeau cu copitele, spune el. Îngrozit, a căzut în genunchi, închinându-se, în care moment un om înalt a apărut înaintea lui, spunându-i că de astă dată îl iartă, dar pe viitor, dac-o mai îndrăzni să lucreze ceva în acea zi, va fi omorât de Caii lui Sântoader

Obiceiuri: Ducerea colivei Sântoaderilor la biserică, totdeauna vineri după începerea Păresimilor. Grâul din această colivă e bun de gustat contra frigurilor şi peste tot anul

Sân-Toader, Sân-Toaderul cel Mare; Sâmbăta Cailor, Sâmbăta Sântoaderului; Sâmbăta Ursului

Un fel de combinaţie între reprezentarea creştină, fastă, a Sf. Toader, şi elementele demonice care-i sunt atribuite (materializate în special de caii însoţitori), Sântoader este unul dintre sfinţii cei mai bine reprezentaţi ai calendarului popular. Nu este numai un model exemplar de comportament moral (minunile sfântului creştin), în virtutea căruia a fost învestit cu paza preceptelor comunitare („dacă vreo fată mare necinsteşte prin vreun lucru femeiesc nepotrivit ziua aceasta, atunci Sântoader îşi trimite caii“); în ciclul cosmic, el este unul din păzitorii soarelui pe drumul pe care acesta îl face pe bolta cerească, un cavaler impasibil însoţit de o herghelie demonică.

Tradiţii: Sf. Teodor se serbează ca cel dintâi comandant al oştirilor, pe steagul cărora era chipul său. Sâmbăta Sântoaderilor se serbează pentru minunile Sfântului Teodor. El a omorât un năprasnic şarpe, care îngrozise lumea. El a încălecat pe un cal alb şi a omorât un şarpe, care mânca pe fiecare an câte un copil şi era să mănânce şi o fată de împărat. Venind rândul unei fete de împărat ca s-o mănânce şarpele, Sf. Toader a încălecat un cal alb, a găsit şarpele şi l-a omorât. Sfântul Toader ţine pe dracul de păr. Caii lui Sântoader se ţine, ca să nu tragă dracul de coada cailor. Postul se face întru amintirea unei minuni, de pe timpul împăratului Domiţian, care prigonea pe creştini şi care în Săptămâna Mare a dat ordin să se taie vite şi să se arunce prin fântâni, fiindcă creştinii posteau, să-i silească să beie, dar creştinii n-au băut şi n-au mâncat nimica toată săptămâna până vineri. Atunci Sf. Toader a făcut o minune, căci el era o căpetenie a lor şi, făcând rugăciuni, a plouat (sau a izvorât apă), iar el le-a zis ca să fiarbă grâu, şi au mâncat vineri şi sâmbătă grâu fiert. Romanii, de ciudă, l-au ars pe Sf. Toader. Şi întru amintirea aceea se duce la biserică în ziua de Sf. Toader grâu. Tot de atunci nici peştele în Post nu se mănâncă, pentru că are sânge; până atunci zice că peştele n-avea sânge şi se mânca. Icre se pot mânca, dar peşte nu. Peştele, demult, se mânca, în Post, ca bureţii; dar de un Post Mare au făcut jidanii pâine cu sânge de vită, să cumpere oamenii, şi Sf. Toader le-a poruncit să nu mănânce. Ei au tăiat-o felii şi au dat-o în iazuri, în ape, s-o mănânce peştii, şi de atunci are peştele sânge, şi nu se mănâncă. Slobozenie de peşte în Postul Mare este numai de trei zile: de Blagoveştenie, de Florii şi de Probajine, în postul Sântă-Măriei. De când l-a apucat un peşte de deget pe Domnul Christos, şi l-a încruntat, de a curs sânge, de atunci nu se mănâncă. Un om s-a dus la scăldat şi s-a înecat, iar peştii l-au mâncat, şi de aceea au peştii sânge. Se începe purtatul colivei şi al prescurilor pentru morţi, şi a apei la case, pentru expiarea păcatelor celor morţi, căci morţilor ce nu li se face acest obicei stau cu ţărâna în gură pe lumea cealaltă. De la această sâmbătă înainte unele femei încep „a purta sâmbetele“ până la Paşti, făcând în fiecare sâmbătă colivă, o duc la biserică şi fac pomenire pentru morţii din familie. Unele femei, dacă au necaz pe cineva, îi trec numele la pomelnicul morţilor şi apoi îi fac coliva „şi-i poartă sâmbetele“. Se zice că acea persoană moare cu siguranţă. Sâmbăta cea dintâi din postul Paştelui nu e iertat a juca şi a petrece, ori a merge la şezătoare, căci vin caii lui Sântoader. Nu se lucrează (mai ales vineri seară spre sâmbătă), mai ales nu se toarce şi nu se coase; nu se face leşie pentru spălatul cămăşilor. Cine se încumetă şi lucrează în ziua acestui sfânt, va fi pedepsit cu amorţirea mâinilor, poate fi lovit sau omorât de Caii lui Sân-Toader, care sunt foarte răi la lovituri. Bărbaţii se feresc să lucreze cu securea sau cuţitul, pentru a nu fi legaţi de Sântoaderi cu lanţurile de fier. Legarea se manifestă prin dureri reumatice în mâini, picioare şi la încheieturi. Şi mai ales dacă vreo fată mare necinsteşte prin vreun lucru femeiesc nepotrivit ziua aceasta, atunci Sân-Toader îşi trimite caii, care, prefăcuţi în cei mai voinici şi mai frumoşi feciori (având cozi şi copite de cai), o pândesc şi, sub pretext că vor s-o petreacă la joc, o răpesc. Fata poate scăpa de ei doar dacă ajunge acasă şi, după ce încuie uşa, răstoarnă toate vasele cu gura în jos (Marian, 1994, I, pp. 241, 245). F Sân-Toader are un cal, alb, pe care el umblă mai cu seamă în ziua sa, şi calul acela are un corn în frunte şi e năzdrăvan, şi nu bea, nici nu mănâncă un an de zile nimic. În ziua de Sân-Toader are voie să bea şi să pască. Dar el nu paşte iarbă, ci numai păr de fată mare (Marian, 1994, I, p. 244). F În această săptămână oamenii spun că nu e bine a umbla noaptea, că-i întâmpină Sân-Toader cu cal alb şi-i calcă, mai ales dacă nu se spală pe cap cu oman. Aceasta se face şi pentru a nu li se paşte părul peste an, pentru ca părul să crească repede, lung şi frumos: „Toadere/ Sân-Toadere/ Dă codiţă fetelor/ Cât cozile iepelor!“ Cine nu se scoală şi nu se spală în această zi, dis-de-dimineaţă, până a răsări soarele, cine se scoală abia după ce Sân-Toader şi-a scos caii la păşune sau după ce au dat oamenii cailor de mâncare, aceluia i se va paşte părul tot anul sau caii lui Sân-Toader vor veni şi-i vor paşte (roade, încurca) părul. Tot pentru a avea părul lung, copiii sunt puşi să tragă de părul fetelor, pe fereastră (uneori se trage de coada unui animal păros: cal, bou). Caii lui Sântoader sunt feciori frumoşi, făcuţi din feciorii care şi-au părăsit iubitele, dar fiecare are coadă şi copite, fiind încins cu lanţuri. Alteori se spune că aceşti cai sunt albi şi negri. Caii cei albi îi prigonesc neîncetat pe cei negri şi încep a-i muşca cu gurile şi a-i bate cu copitele, şi de regulă nu se lasă până ce nu-i înving. O femeie bătrână a povestit că mama ei, când spăla la o fântână, s-a pomenit cu ceva din văzduh nechezând şi tropăind şi peste ea trecând cu potcoavele, muşcând-o. Trezindu-se din ameţeală, a rămas cu urme de potcoave pe corp, până la moartea ei, şi arăta la toţi că a greşit şi a lucrat în ziua lui Sântoader, şi de aceea au trecut caii lui Sântoader peste ea. Odată, o babă venea de la moară, în acea noapte. Caii lui Sântoader o întâlnesc şi încep să zvârle cu picioarele în babă, până ce au trântit-o până la pământ. Baba se vaietă. Atunci unul din cai grăieşte şi zice: „– De unde vii, babo?“ „– De la moară, unde am fost cu nişte grâu“. „– Şi ce faci cu grâul?“ „– Fac brânduşeii lui Sântoader, maică!“ Atunci caii au sculat-o, zicând: „– Bine, babo!“ Şi au fugit. În caz că nu vor ţine sărbătoarea, Caii lui Sântoader le vor încurca holdele. Spun că un om n-a ţinut într-un an această zi. Când a ieşit la seceriş, toate holdele erau aşa de frumoase, de-ţi era mai mare dragul să seceri. Numai ale acelui om erau încurcate, de n-a avut ce face. Spun că n-a găsit nici urmă de vită prin ele, nici de oameni, şi că în acel an n-au fost nici furtuni, care să fi contribuit la încurcarea holdelor. Un om avea două fete şi, venind seara Sf. Toader, merseseră în grajdul cailor după ogrinji, să-i fiarbă cu apă ca să se spele. Rostind formula obişnuită: „Părul fetelor cât coadele cailor!“, în loc ca Sf. Toader să răspundă: „Dau, fetelor, dau!“, un hoţ se căznea să dezlege caii. Ele, crezând că este Sf. Toader, nu mai luară ogrinji, ci alergară în casă să spună părinţilor că în grajd e Sf. Toader. Părinţii veniră curioşi, dar caii nu mai erau. De atunci a rămas vorba „Caii lui Sântoader“

Obiceiuri: Sâmbătă sătenii fac colăcei cu flori, care se numesc brânduşei, şi se dau de pomană pentru cei morţi. Se împărţeau lumânări pentru sănătate. Se mănâncă în acea zi porumb sau grâu fiert. În ajunul acestei zile femeile fac mălai şi fac covaşă, pentru a le avea pentru a doua zi, căci această mâncare îi place straşnic lui Sântoader. Femeile frământă pâine şi dau cailor de sănătate. Cine are cai să facă pomană sau să împartă câte ceva, căci contrariu nu-i trăieşte nici un cal. De atunci încep a mânca măsline, icre, untdelemn. Încurarea (alergarea) cailor: Caii lui Sântoader fac întrecere cu caii. În această zi se încură caii, în amintirea Cailor lui Sântoader, şi ca să nu le crape pielea vara, ca să fie iuţi şi sănătoşi peste an ca caii lui Sântoader, cu care aleargă după soare. Toţi flăcăii care au cai mai buni se adună la un loc şi de acolo pleacă la oarecare depărtare de comună, în urmă se dă drumul cailor şi acela care fuge mai tare este lăudat de toţi cei care privesc la această întrecere. Flăcăii se iau la întrecere cu caii. Copiii se adună la o casă, tot aşa şi fetele. Fiecare copil ori copilă duce cu sine o pâinişoară făcută anume în scopul acesta. Pâinişoara are mai multe cornuri şi astfel, pentru asemănarea cu cetina bradului, se numeşte brăduleţ. Copiii – fetiţele – şed lângă olaltă. Un băiat rupe un corn de brăduleţ, dă cu el de azvârlita în vecinul său, zicând: „– Cu cine ţii? Cu Dumnezeu ori cu mine?“ „– Şi cu Dumnezeu, şi cu tine“, răspunde băiatul. „Aşadar, de acum să fim veri“, adaugă întâiul. Tot aşa fac şi fetiţele, lovindu-se cu cornuri de brăduleţ, îşi zic: „Tu, văruţă!“ Legătura aşa încheiată ţine viaţa întreagă, ori se repetă la anul, ori nu. La Sf. Toader, copiii se prind veri şi văruţe. Oricât de mulţi ar fi, ia fiecare câte un colăcel, numit brăduleţ. Îşi pun toţi colăceii într-un pom, apoi îl scutură. Al cui colăcel cade mai întâi, acela e vărul cel mai mare şi ceilalţi trebuie să asculte de el. Apoi îşi schimbă colăceii şi îi mănâncă. Alteori merg în grădină cu câte un colăcel şi-l schimbă reciproc, propunându-şi unul altuia să fie veri sau văruţe. Fraţii de cruce sunt doi prieteni foarte intimi, gata să sară în foc şi în apă unul pentru altul. Deviza fârtaţilor este iubirea până la moarte. Nu se ceartă şi nu se trădează, fie chiar moarte de om; un frate de cruce valorează mai mult decât un frate bun, tainele lor nimănui nu şi le spun. Copiii fraţilor de cruce nu se căsătoresc împreună, zicând că-i păcat. De aceea sunt rari oamenii cari se prind fraţi de cruce, şi numai multă iubire, convieţuire, afaceri comune, motive sufleteşti pot să determine pe doi inşi sau inse să se prindă fraţi sau surate. Bulciul Sântoaderului – obicei postmarital al nevestelor căsătorite în perioada Câşlegilor de a săruta bărbaţii, ţinut în ziua de Sântoader, în semn de rămas bun de la distracţiile şi libertăţile îngăduite înainte de căsătorie. Tinerele neveste, însoţite de soacre şi, uneori, chiar de soţii lor, gătite mirese, ca la nuntă, purtând un ulcior cu vinars în mână, cinsteau şi sărutau bărbaţii cunoscuţi, întâlniţi pe străzi sau în casele rudelor vizitate. Bărbaţii sărutaţi dau nevestelor o cinste în bani

Duminică; Tăiatul nucilor

În această zi se crestează în lung scoarţa nucilor încuiaţi, ca să crească nucile mari şi uşor de spart.

(Olteanu, Antoaneta - CALENDARELE POPORULUI ROMÂN)