Marţea Dracului; Ropotinii; Ropotinul ţestelor; Ziua Ucigaşului; Marţea Mânioasă; Marţea de trăsnet; Caloianul

O zi bogată în semnificaţii mitico-magice, a treia marţi după Paşti depăşeşte semnificaţia interdicţiilor tradiţionale referitoare la magia meteorologică (aici poate fi inclus doar obiceiul Caloianului sau al Paparudelor, în multe locuri el desfăşurându-se chiar în această zi). În acelaşi timp, sub numele de Ropotinul ţestelor, dar anunţată şi de un determinant eminamente demonic – Marţea Dracului, această zi este centrată pe o divinitate telurică enigmatică, Ropotinul (care, în ultimă instanţă, ar putea fi asociat cu zeul mort şi înviat al ploii, Caloianul, al cărui trup de pământ implică aceeaşi idee de modelare). Pentru a scăpa de răzbunarea acestuia, ofranda inedită, indispensabilă, constituie nota dominantă a sărbătorii: „se lucrează numai ţeste de către fete, pentru a le pune în capul Ropotinului, spre a putea lucra de aci înainte“. Este în acelaşi timp o sărbătoare a femeilor, care, prin (ne)lucrare, capătă o putere deosebită („femeile se poartă mai dur cu bărbaţii“). Cu siguranţă se poate vorbi şi de această dată de o sărbătoare cu caracter iniţiatic, apotropaic, la care participau anumite membre ale colectivităţii feminine. Sarcina lor era ca, prin intermediul muncii colective prestate cu această ocazie, să obţină nu numai instrumente (magice) necesare, ci şi anihilarea Adversarului. Astfel, prin robotina – de la slav. robota ‘muncă’ – se poate înţelege un fel de clacă, efort colectiv (aşa cum arată şi sufixul -ina) susţinut în vederea atingerii unui scop pe măsură: îngroparea sau uciderea demonului, care altminteri ar reveni la viaţă, în perioada în care întreaga fire renaşte, cu forţe sporite (de aceea se spune că sărbătoarea se ţine ca să nu-i lovească moartea pe oameni din acea zi). Mobilizarea femeilor se făcea cu toată hotărârea, într-un act ritual de mari proporţii, care impunea mare rezistenţă fizică şi voinţă, o adevărată întrecere cu lumea demonicului, o luptă pe viaţă şi pe moarte: „câte ţeste fac, atâţia diavoli mor“. Evident, nu lipsesc şi tradiţiile care consacră negativ sărbătoarea şi, implicit, produsele muncii colective, ţestele. Este de înţeles cum a apărut imaginea contaminării totale a cuptoarelor mobile; de înţeles sunt şi gesturile magice prin care se încearcă deturnarea energiilor nefaste către semnul pozitiv („cumpără vin şi stropesc acele capace, în semn ca ţestul să fie norocos tot anul“). Considerăm că nu este întâmplătoare suprapunerea, în cadrul aceleiaşi zile, a unei alte mari sărbători, cea a Caloianului. Avem de-a face din nou cu o modelare din lut a unei divinităţi (la care poate fi semnalată existenţa/necesitatea punerii aceleiaşi căciuli pe cap, la înmormântare, de această dată din coji de ouă roşii!), faste de această dată, la care participă o altă colectivitate feminină, dintr-o altă categorie de vârstă, cea a tinerelor. De acelaşi demonism puternic se poate vorbi şi în cazul Caloianului, care, foarte adesea, în episoadele ritualului propriu-zis, suferă mutilări sau sfărâmări ale trupului, îndeplinindu-şi astfel condiţia de jertfă. Şi, asemeni Caloianului, în unele locuri şi ţestele se aruncau în gârlă sau în fântână, pentru a asigura peste an ploile necesare. Şi pentru sublinia o nouă legătură existentă între cele două obiceiuri, şi anume invocarea ploilor bune, a ploilor mănoase, şi, evident, evitarea grindinei, menţionăm că numele sărbătorii, Ropotinul, poate fi pus în legătură cu un alt cuvânt de origine slavă, şi anume ropot (a ropoti), care înseamnă „cădere precipitată şi zgomotoasă (de scurtă durată) de ploaie sau de grindină”, fapt ce justifică numeroasele interdicţii ce vizează această zi. Oricum, în ansamblul zile, nefaste în ansamblul ei, o adevărată zi a morţii (e marţea!) se remarcă ceremoniile colective pentru paza întregului sat, o luptă contracronometru, pe care pot şi trebuie s-o câştige femeile, împotriva unor duşmani variaţi.

Tradiţii: Trei marţi şi trei joi după Paşti se sărbătoresc ca să nu bată piatra. Cele trei marţi se numesc Ropotinii sau Marţea Mânioasă. Marţile după Duminica Tomei – se ţin trei marţi. Se zice că cine lucrează în aceste zile se bolnăveşte de epilepsie. Se povesteşte că o fată, dacă a spălat rufe într-o marţi după Duminica Tomei, s-a îmbolnăvit de epilepsie, din care cauză a şi murit. Ropotinii e sărbătoarea diavolului şi, ca să nu faci pe voia lui, să lucrezi cât se poate de mult în această zi. Fac ţeste de pământ pentru a pune greutate pe grumazul diavolului. Femeile calcă ţeste, pentru ca diavolul să fie călcat în picioare şi dogorât la foc, ca şi ţestele. Câte ţeste fac, atâţia diavoli mor. Ţesturile se închipuie că sunt căciuli ale diavolului, sub care-l închid, închipuindu-şi că el nu poate scăpa de sub aceste căciuli, ca să vie să le facă pagube, să-i îndemne la rău. Ropotinul şade până atunci fără căciulă. Dacă ar face ţest în ziua lui sau ar lucra, Ropotinul îşi face căciulă. Cine face ţest în ziua lui face cruce pe el. Ca să nu facă Ropotinul căciulă, Ropotinul pune pe dracul pe femeia care ar lucra. Deci se ţine de frica ucigaşului. Ropotinul se ţine ca femeilor să le iasă ţestele bine. Fac întâi praznic cu mâncări şi băuturi între ele, aduc pământ puţin nisipos, îl amestecă cu baligă şi apă, îl bat cu prăjinile şi-l calcă cu picioarele bine, îl adună grămadă şi-l dau în forma unei pălării mari găunoase. Îl lasă să se usuce la soare două-trei zile şi în urmă îl întrebuinţează pe foc la copt mălai ori pâine. Cine nu ţine această sărbătoare şi n-o prăznuieşte, din acele femei care se dedau la asemenea meşteşug, crapă ţestul pe foc şi se sfărâmă, aşa se crede. După ce s-au întărit bine capacele, le spoiesc, le pun pe foi de lipan, în picioare, la soare, şi le înfig crăci verzi şi flori pe margini. Apoi strâng parale, dând fiecare partea, cumpără vin şi stropesc acele capace, în semn ca ţestul să fie norocos tot anul, iar ele să aibă din belşug ce să coacă în el: pâine, mălaie, mâncări şi altele. Se zice că femeia are dreptul să-şi bată bărbatul în această zi. Femeile se poartă mai dur cu bărbaţii. Neputând să-i bată, fac ţeste şi le bat. Se ţine ca să nu lovească moartea pe oameni din acea zi. În această zi se dăduse femeii voie a-şi bate bărbatul, dar femeia l-a bătut aşa de tare, că Dumnezeu, de teamă să nu-l omoare, i-a luat acest drept. Femeia, obişnuită a-şi bate bărbatul în acea zi, a început a bate pământul muiat în apă (lut), din care a făcut ţeste. Ropotinii se numesc şi Sărbătoarea Ucigaşului. Cela ce n-o ţine e găsit de ucigaş (boala copiilor, epilepsie). Până la Ropotini nu se lipeşte prin casă. Din această zi se dezleagă şi încep femeile a lipi, a scutura. Cine nu ţine această sărbătoare toată vara ropoteşte şi spor n-are. Ropotinii, în număr de trei, sunt de asemenea răi de lupi. Un om şi-a făcut opinci în ziua asta, iar noaptea lupii şi-au făcut şi ei din pielea unei vaci ce o avea în bătătură. A treia marţi după Paşti se face însurăţit. Când nu plouă vara, fac un om de lut, care-i dă numele de Caloianul, şi-l dă pe apă, că el ţine ploaia legată. Caloianul e un chip de pământ, cu căciulă de ou roş, îngropat de obicei într-un lan de grâu. Această sărbătoare, după spusele bătrânilor, ar închipui moartea şi învierea lui Iisus Hristos. Se ţine de fete şi de flăcăi, făcând mari veselii în cinstea lui, care a scăpat fetele de robia turcească. Caloianul – această zi se serbează de fete în aducerea aminte a lui Moise, când a fost dat pe apă de mama sa. Legenda despre Caloian: Cică a umblat Dumnezeu pe malul gârlei cu Sfântul Duh. Şi Dumnezeu a luat o bucată de pământ şi l-a frământat, şi l-a făcut un chip de om şi l-a pus la pământ, şi a zis Sfântului Duh: „Însuflă în el!“ Şi Sf. Duh a zis: „Cum să însuflu în el?“ Şi Dumnezeu iarăşi i-a zis: „Însuflă-l!, însuflă-l!“ Şi Sf. Duh a însuflat în chip şi îndată s-a făcut cu viaţă, şi Dumnezeu l-a pus în Rai, i-a dat numele Adam. În Rai a văzut că nu stă bine singur şi a rupt două coaste din el, pe care le-a amestecat cu pământ, frământându-le, şi iarăşi a mai făcut un chip, a poruncit iar Duhului Sfânt ca să însufle în chip, şi îndată s-a făcut cu viaţă, i-a pus numele Iova. Moş Adam şi Iova închipuiesc scaloieni.

Obiceiuri: Se lucrează numai ţeste de către fete, pentru a le pune în capul Ropotinului, spre a putea lucra de aci înainte. Femeile se strâng şi fac ţesturi pentru pâine. După ce le-au modelat, le lasă să se usuce puţin, apoi le spoiesc frumos pe toate părţile, înfigându-le în creste ramuri verzi şi flori de câmp. Când se usucă sunt stropite cu vin, în semn de belşug, ca ţestul să fie norocos, având mereu parte să coacă pâine şi mâncare. Ţestul din această zi nu crapă la foc. Caloianul, Scaloianul, Bură: A treia marţi după Paşti este datina mai în toate satele de la câmp de a se aduna des-dimineaţă mai multe fete la un loc, fac un om de lut, care se numeşte Caloian sau Scaloian, îl pun într-un sicriu mic sau pe o scândură, îl îmbracă cu haine, cu opinci şi cu căciulă, îl înconjură cu coji de ouă roşii, cari le păstrează de la Paşti, cum şi cu fel de fel de flori şi mai cu samă cu busuioc, apoi îl duc şi-l îngroapă pe câmp printre bucate, prin mărăcini sau pe malul unei ape, sau într-un loc ascuns, cu lumânări aprinse şi bocindu-l:
Caloiene, iene,
Trup de daciene,
Te cată mă-ta
Prin pădurea rară
Cu inima amară;
Te caută mă-ta
Prin pădurea deasă
Cu inima friptă, arsă
Şi ea te plânge
Cu lacrimi de sânge.
A treia zi după ce l-au înmormântat, adică în joia a treia după Paşti, se adună fetele iarăşi la un loc, se duc şi-l dezgroapă, bocindu-l îl duc în sat şi-l aruncă într-o fântână sau pe o apă curgătoare, urând ca anul să fie ploios şi îmbelşugat. În urmă fac o masă mare, numită pomana Caloianului, petrec cu lăutari până sara. În unele locuri se fac două chipuri de pământ: unul bărbătesc şi altul femeiesc. Cel bărbătesc reprezintă pe Tatăl Soarelui, iar cel femeiesc reprezintă pe Mama Ploaiei, şi amândouă se numesc Scaloieni. Ecouri ale pomenii Caloianului pot fi observate chiar într-o variantă de bocet din jud. Constanţa:
Scaloiţă, iţă,
Trup de coconiţă,
Te cată mă-ta prin vâlcele
C-un şir de mărgele;
Scaloiţă, iţă,
Trup de coconiţă,
Te cată mă-ta prin grădină
Cu o tavă de făină;
Scaloiţă, iţă,
Trup de coconiţă,
Te cată mă-ta prin bătătură
Cu o lingură de untură;
Scaloiţă, iţă,
Trup de coconiţă,
Te cată mă-ta după casă
Cu o lingură arsă;
Scaloiţă, iţă,
Trup de coconiţă,
Te cată mă-ta după cuier
Cu o lingură de piper;
Scaloiţă, iţă,
Trup de coconiţă,
Te cată mă-ta la fântâna mare
Cu o mâna de sare.
Fetele fac un chip de om mic din pământ, îl împodobesc cu coji de ouă de la Paşti, cu flori, îl pun într-un coşuleţ de papură, pun o lumânare aprinsă şi apoi îl dau pe apă, ori îl aruncă într-un puţ înainte de a se face de ziuă. Se adună apoi toate la o casă, contribuie fiecare cu ceva, fac mâncare, cumpără băutură, pun masa şi mănâncă toate, apoi aduc lăutari şi fac horă cu flăcăii. Flăcăii prind fetele, le duc la puţ şi toarnă o găleată de apă peste ele, ca să le dea Dumnezeu ploaie la câmp. Caloianul îl duc înainte de răsăritul soarelui la gârlă sau la baltă. Aici îl scot, îl sfărâmă în bucăţi, pe care le aruncă în sus, urând: „Atât de înalte să crească grânele“. Alteori, după ce se dezgroapă, se rupe în două: o parte se aruncă în puţ, cealaltă – în gârlă. Se fac Paparudele (sau: prima marţi, a treia joi după Paşti; a doua joi după Rusalii). Paparudele se ţin ca să plouă vara la semănături. Paparudele ar fi nişte femei cu putere de a ploua în timp de secetă

Joi; Joia Mânioasă; Caloianul; Paparudele

În cadrul aceleiaşi preocupări pentru obţinerea ploii necesare se încadrează şi cele două ritualuri distincte, Paparudele şi Caloianul, care au fost apropiate uneori în tradiţiile populare. Apare aici ideea unui ciclu de trei zile consacrate ploilor, cunoscute sub numele de Paparudele, caz în care se produce o lărgire considerabilă a semnificaţiilor sărbătorii, care nu presupune doar existenţa unui simplu ritual. Pe lângă alaiul fetelor-dansatoare, obiceiul presupunea ca necesară udarea cu apă, făcută de către toţi membrii colectivităţii, indiferent de vârstă şi sex (deşi uneori se face referire exclusiv la femei), şi, eventual, confecţionarea unei păpuşi-simulacru al divinităţii, care, asemenea Caloianului, era ucisă, pentru a transmite mai bine mesajul dorit – invocarea ploii necesare.

Tradiţii: Paparudele ţin într-una din cele nouă joi după Paşti. Paparudele – zic că această zi e a ploii. Cine lucrează în acea zi e urât de întreg satul, căci face contra ploii. Paparudele ţin trei zile. Se ţine de oamenii cu plugul şi de femei în casă. Se lucrează până la amiază, când, întorcându-se cu plugul de la arat, se udă boii de la plug pentru a invoca ploile. Băieţi, fete şi femei grele se udă cu apă unii pe alţii, având credinţa că vor urma ploi regulate. O ţin mai ales femeile, care în mare parte umblă din casă în casă cu găleţile cu apă, udă pe ai casei ca să plouă, şi cu banii strânşi chefuiesc toată ziua; susţin ele că bărbaţii n-au drept să le zică nimic în acea zi.

Obiceiuri: Este îngropat Caloianul. În timp de secetă, copiii se îmbracă în trenţe şi unii cu boji în cap şi pe la brâu, pleacă seara din casă în casă strigând:
Paparudă, rudă,
Vino de ne udă
Cu o găleată plină,
Ploaiele să vină;
Cu o găleată rasă,
Ploaia să ne lase.
La auzul acestor cuvinte, fiecare stăpân al casei iese şi udă cu apă pe copii. Uneori Paparuda este udată nu numai cu apă, ci şi cu zer sau cu lapte, uneori îi cern în cap făină prin sită, spre semn ca ploaia să pice deasă, cum cade făina prin sită. Paparudele cântă:
Hai, Mario, hai,
De joi până joi,
Să dea nouă ploi,
Paparudele;
Să crească porumbii,
Să umple pătulele,
Paparudele…
La Paparudele fetele fac o păpuşă mare cât o femeie, de cârpe, mai de la fiecare casă câte una, şi o pun pe nişte beţe, şi şase fete o duc la râu, bocind-o, şi în urmă, după ce o mai dojenesc că nu a adus ploaie, o aruncă în apă, zicând: „Cum te satur eu pe tine de apă, aşa să saturi de apă ogoarele noastre, paparudo!“ Dacă nu fac aceasta, se întâmplă să nu plouă încă o săptămână Sâmbătă

Sâmbătă

Obiceiuri: Caloianul este dezgropat şi aruncat pe apă.

(Olteanu, Antoaneta - CALENDARELE POPORULUI ROMÂN)