Miercuri; Bălţatele; Pestriţele; Ajunul Ispasului; Moşii de Ispas

Ajunul Ispasului, amplasat în săptămâna ce precede marea sărbătoare a Rusaliilor, constituie o nouă acumulare de sacralitate, manifestată concret în credinţe prin irupţia magicului (arderea comorilor, culegerea plantelor de leac). O serie de tradiţii inedite este dată de reprezentarea Bălţatelor – o sărbătoare neomogenă, ţinută în două episoade, fie în segmente de zi diferite, fie în zile diferite, alternând.

Tradiţii: Bălţatele e în ajunul Ispasului. Se serbează jumătate de zi pentru primejdii. Unii serbează până la amiază, şi alţii după amiază. Bălţatele se ţin pentru că se mănâncă într-o săptămână miercurea şi vinerea, înainte de Moşii de Vară, carne, şi în alta post. Se zice Bălţatele sau Pestriţele. Bălţatele sunt două zile, se serbează primăvara. Muncesc în prima zi dimineaţa până la prânz, restul sărbătoresc, şi a doua zi fac invers, dimineaţa sărbătoresc, după masă muncesc. O femeie spunea că a lucrat într-o zi din Bălţate şi i s-a îmbolnăvit copila şi a murit, aşa că le serbează pentru boli.

Joi; Ispas; Înălţarea Domnului; Paştele Cailor

Sărbătoare compozită, în acelaşi timp hotar între anotimpuri, constituie în fapt punctul final al sărbătorii Paştelui. Nota dominantă a acestui prag o constituie şi orfandele funerare aduse în aceste zile, precum şi practicile apotropaice împotriva morţilor care nu reuşesc acum să se înalţe la cer. În calitate de apogeu al primăverii, paradisul verde este o notă specifică a praznicului (aducerea de verdeaţă la biserică, bătaia cu leuştean), aşa cum se observă şi în colindele speciale, cântecele de Ispas, ce se cântă cu această ocazie. Acum este celebrat un al treilea Paşte, cel al cailor (în fapt, urmare a unui blestem vechi).

Tradiţii: Ispas ar fi personajul mitic care ar fi asistat la Înălţarea Domnului şi la ridicarea sufletelor morţilor la cer. Întrucât Ispas ar fi fost un om vesel, credincioşii caută să fie şi ei bine dispuşi de ziua acestuia. Din ziua de Paşti şi până în ziua de Ispas, oamenii se salută numai cu cuvintele: „– Hristos a înviat!/ – Adevărat c-a înviat“. În ziua de Ispas se salută cu: „– Hristos s-a înălţat!/ – Adevărat că s-a înălţat“. După Ispas încep a se saluta obişnuit. De la această dată nu se mai mănâncă ouă roşii. Cine moare la Ispas, se duce în cer. Se poartă foi de nuc la brâu, pentru că şi Hristos şi-a pus când s-a înălţat. Este Paştele Cailor: numai în această zi scapă caii la iarbă verde şi pasc atât până se satură, şi apoi se culcă şi dau din cap, în semn că sunt sătui, de aceea azi e Paştile lor. Însă deoarece un ceas e mai nimica toată şi mai ales pentru cai, care, de ar paşte sau ar mânca orişicât de mult, tot nu se satură cumsecade, de aceea oamenii consideră Paştile lor ca unul care nici n-ar exista. „Preacurata Fecioară Măria, după ce a născut pe fiul său, Domnul nostru Iisus Hristos, neavând alt loc unde-l pune, l-a înfăşat şi l-a culcat în ieslea lui Crăciun, unde erau legaţi boii şi caii acestuia. Boii mâncară cât mâncară şi, săturându-se, se culcară şi prinseră a rumega. Caii, însă, obraznici, nu numai că mâncară tot fânul cât era în iesle, ci-l mâncară până şi pe cel de pe pruncul Iisus, pe care-l puse maica sa acolo anume ca să nu-l afle Irod şi să-l taie. Văzând Maica Domnului aceasta, s-a supărat pe dânşii şi i-a blestemat să nu se mai sature de mâncare decât o dată pe an, şi anume în ziua de Ispas, iar pe boi i-a binecuvântat“. La Ispas e codrul încărcat de frunză, toate vitele sunt sătule de păşune. Numai în ziua de Ispas se satură şi calul o dată pe an, şi atunci numai vreme de un ceas, că a fost blestemat de Maica Domnului, căci caii tropotiră când Maica Domnului voi să nască pe Domnul Hristos, deci îi blestemă:
Fire-aţi cai afurisiţi,
De mine, de Dumnezeu,
Mai tare de fiul meu.
Voi să nu mai aveţi saţ
Numa-n ziua de Ispas
Şi-atuncea vreme de-un ceas

Obiceiuri: În ziua de Înălţarea Domnului, femeile care au în familie morţi împart azime calde, ceapă verde şi rachiu pentru sufletele morţilor, crezându-se că în acea zi se înalţă sufletele lor la cer şi să aibă merinde de drum. Femeile împart lapte dulce fiert cu păsat şi la cine dau trebuie să dea şi un buchet de mături de pe câmp. Ciobanii primesc în dar câte un caş (uneori şi câte un miel). Mieii se taie abia în această zi („Primăvara mai multe piei de miei decât de oaie“). La Ispas se face de obicei serviciu divin afară la câmp, pe iarbă verde, la holdele de grâu, şi se botează toţi oamenii. Este sărbătoarea fânului şi a grâului, a holdelor. În biserică se aşterne fân pe jos. Praporii bisericii erau împodobiţi de către femei şi fete cu verdeaţă sau flori de câmp şi spice de grâu, aşezate în formă de cruce, apoi întreaga procesiune ocolea holdele, în timp ce femeile cântau:
Azi îi joi de dimineaţă,
Crucea-n grâne şi-o ieşitu.
Roagă tânăr pe bătrânu
Ca lor crucea să le-o dară,
Că frumoasă le-o purtară
Tot prin grâne până-n brâne,
Prin ovese tot alese,
Prin ierburi bune de coasă.
La biserica de chiatră
Joacă-un june şi c-o fată.
Ce stai fată de jurare,
Biserica a luminare?
Se făceau târguri de fete (nedei, ca şi de Paşti, de Rusalii), unde tinerii veneau să le peţească. Fetele îşi aduceau zestrea şi podoabele. În Mărginimea Sibiului a fost înregistrat un obicei, cunoscut sub numele de Cântecele de Ispas, la care participa întregul sat. Fetele erau îmbrăcate în rochii albe lungi, purtând pe cap cununi de „holdă verde“. Alaiul se desfăşura în rânduri largi, de câte opt-zece fete, alăturea cu feciori călări şi lăutari în frunte. Fetele şi feciorii străbăteau lanurile date în pârg, ocolind troiţele de pe hotar, cântând următoarele versuri:
Astăzi joi de dimineaţă
Mânecat-a mânecat
Fetele ªoimanului
Să cerce grânele de bune
ªi ovesele de dese,
Secările de-nflorite,
Mălaiele de rodite
(Pavelescu, p. 101).
După ocolirea crucilor din sat, tineretul pornea în aceeaşi formaţie spre pădure, iar fetele cântau:
Codreo, ce ţi-ai d-auzitu
De frumos te-ai podobitu?
Codreo, cu podoabe verzi,
Tu din frunză nu te vezi?
O, codreo, cucul cântând,
Oile pe câmp zbierând
Şi ciobanii fluierând,
Mieluşeii aplecând.
După ce soseau în pădure, îşi petreceau cu jocuri până seara târziu. Căluşarii joacă în zilele de la Înălţare până la Rusalii. În acest timp ei cutreieră toate satele şi oraşele, pururea jucând şi săltând, şi în tot timpul nu se culcă să doarmă într-alt loc, decât sub acoperişul bisericilor, căci, dacă s-ar culca într-alt loc, i-ar munci strigoaicele sau, cum le zic ei, Frumoasele. Dacă se întâlneşte o ceată de căluşari cu alta pe drum, ele trebuie să se bată, şi ceata învinsă se pleacă celeilalte; apoi pun condiţiuni de pace, după care cei învinşi trebuie să rămână nouă ani supuşi celor învingători. De se întâmplă ca în lupta aceasta să rămână vreun mort dintr-o parte sau alta, în acest caz nu se începe judecată, nici judecătorul nu urmăreşte pe făptuitor. Cel care e primit într-o ceată de căluşari trebuie să rămână nouă ani într-însa şi în tot anul să fie de faţă la termenul ştiut; dacă nu s-ar prezenta o dată, atunci zic că are boala cea rea (ducă-se pe pustii) şi-l muncesc Frumoasele.

Sâmbătă; Nedea lui Ispas; Nedeea

În aşteptarea sărbătorii Rusaliilor, zilele din această perioadă desfăşoară un arsenal de credinţe şi obiceiuri prin care se integrează sistemului de reprezentări mitice. Pe lângă interdicţiile ce au urmări din sfera tulburărilor mentale sau meterologice, sâmbăta de după Înălţarea Domnului se bucură de un statut aparte, fiind o frumoasă sărbătoare a bucuriei, a întâmpinării colective a primăverii.

Tradiţii: E rea de trăsnet. Se zice că a trăsnit mulţi oameni care au lucrat în acele zile. Nedeea e rea de viforniţe. A lucrat un om şi a venit o vijelie care a frânt porumbi şi a luat acoperişul la multe case. Cine munceşte în această zi e luat de volbură în sus. Nedea (Nedelea) e rea de lovituri. O femeie care a spălat rufe şi-a pierdut cunoştinţa şi a plecat cu albia în spinare pe luncă, fără să ştie ce face. Poporul zice: „Nedelea, Nedelea s-aruncă pe luncă, cu albia-n cârcă“ sau: „Nedelea pe luncă cum se mai aruncă“.

Obiceiuri: Nedeia e o sărbătoare strălucită, zi mare de bucurie, împreunată cu jocuri, praznice şi prânzuri, la care aleargă cunoscuţii şi neamurile chiar şi din cele mai îndepărtate sate şi cu toţii împreună se uspătă. Cu o săptămână înainte se încep pregătirile de lipsă pentru nedeie. Casa se văruie frumos, toate mobilele se spală curat şi se pun în ordine. Curtea (ocolul) se mătură frumos ca oglinda. Se aduc ramuri de stejar, frunză verde, flori etc. şi se împodobeşte casa şi curtea cu ele. Cu o zi mai înainte se pun deoparte răchia, vinul şi bucatele menite pe această zi. În preseara zilei se mai pun o dată toate în rând şi se aşează la foc oalele cu curechi şi carne etc. De altă parte, neamurile din alte sate ce voiesc a lua parte la nedeie asemenea-s pregătesc ţoale noi şi frumoase. Feciorii şi fetele din deosebite sate îşi formează jocuri şi danţuri deosebite şi prin chiuituri şi jocuri se silesc a se întrece unii pe alţii, din ce de multe ori urmează şi bătăi. Ostenindu-se de joc, se pun pe cântate, se iau la luptă etc.

(Olteanu, Antoaneta - CALENDARELE POPORULUI ROMÂN)