Alte denumiri: Săptămâna Negrilor; Săptămâna Neagră

Este o săptămână a morţilor, comparativ cu precedenta, Săptămână Luminată, a Învierii. În prima zi a ei este celebrat Paştele Blajinilor; în ansamblul ei, sărbătoarea este supusă numeroaselor interdicţii impuse de pecetea morţii, ce o marchează profund. De fapt, dacă privim mai atent lucrurile, Săptămâna Neagră nu este impusă de Lumina orbitoare a săptămânii dinainte, ci de o perioadă nefastă mai mare, care se deschide acum: a doua şi a treia săptămână după Paşti sunt consacrate morţilor pământului, în timp ce următoarele (dintre care a patra este mai periculoasă) sunt redutabile din cauza Rusaliilor, duhuri (eoliene) ale morţilor, depăşind cu mult hotarele Iadului întunecat.

Tradiţii: Tot ce va naşte în această săptămână nu va trăi. Viermii de mătase înviaţi atunci mor. Vine după Săptămâna Luminată şi o postesc toţi cei care au găsit copii morţi. În această săptămână rudele mortului postesc. Dacă nu se ţine această săptămână, oamenilor morţi fără lumânare le este rău pe cealaltă lume. O ţin din cauză că, murind un om în această săptămână, merge în iad, adică în întuneric. Celor ce mor în această săptămână nu li se face pomană, căci se zice că, fiind în Săptămâna Neagră, nu o văd. Nu se fac pomeni, că se fac colacii negri. Cine moare în această săptămână înnegreşte. Nu este sărbătoare aparte, dar multe femei serbează, postind în cinstea mironosiţelor.

Lunea morţilor; Paştile Mici; Paştele Morţilor, Paştele Rohmanilor: Paştele Blajinilor; Mătcălăul

Asemeni Crăciunului Mic (1 ianuarie), Paştele Mic (sau Paştele Mici) se centrează pe o divinitate înrudită cu eroul principal al mitologiei (Paştele Mic, numit uneori Mătcălăul, „e frate mai mic cu Paştele“). Fără ca motivele să fie prea clare, ziua impune interdicţii importante tuturor membrilor colectivităţii. În acelaşi timp zi de meditaţie, fiind închinată morţilor şi sărbătorii lor, Mătcălăul este şi un prilej de bucurie, un simbol al vieţii, prin practicile premaritale de înfrăţire şi însurăţire care-i sunt specifice.

Tradiţii: În Paştele Blajinilor se crede că sufletele morţilor sunt libere; de aceea în această zi se prepară multe şi alese bucate, împărţindu-le pe la vecini, cu credinţa că morţii numai în acea zi sunt liberi şi pot gusta din mâncările preparate. Cine nu serbează şi nu dă morţilor de pomană, vin morţii noaptea şi le cer. Se ţine ca să mănânce şi morţii cărora nu li s-au făcut pomeni. Blajinii au fost oameni buni la Dumnezeu. Ei, în dragostea lor către Domnul Iisus Hristos, au mai postit o săptămână, peste cele şapte ale Postului Mare. Blajinii sunt un fel de creştini, cari sau că au fost luaţi robi de tătari şi alte lifte spurcate, sau că s-au rătăcit de iştialalţi creştini, aşa că nu mai ştiu şirul sărbătorilor. Sătenii zic că marinarii au serbat Paştele mai târziu ca ceilalţi şi deci ei s-au convins, numai în această zi au căpătat credinţa despre naşterea lui Hristos. În această zi se dă de pomană pentru cei înecaţi. Trebuie să mâncăm de post, căci şi Blajinii, în zilele Paştelor noastre, au postit. Paştele Rohmanilor se ţin pentru că şi ei au ţinut Paştele noastre. Ei, când văd găoacele de la noi, zic: „Iată, amu au fost Paştele lacomilor“. De aceea se ţin, că nu se ştie care-s mai mari, a lor, sau a noastre, numai cât a noastre-s mai întâi. Blajinii se trag din seminţia lui Sift, feciorul lui Adam (alteori: şi ei sunt creştini, dar n-au învăţătură creştinească de la Hristos, ca noi, ci de la fiul oii), sunt nişte oameni foarte buni, evlavioşi şi blajini. Sunt feriţi de orice păcat; după moarte merg de-a dreptul în rai. Numai o singură dată pe an se întâlnesc cu muierile lor, cu care petrec numai vreo câteva zile împreună şi apoi se despart. Timpul întâlnirii Rohmanilor cu soţiile lor sunt Paştile lor. Se spune că ei postesc tot anul şi, dacă n-ar vedea plutind pe apă coji de ouă roşii, aruncate de oamenii din lumea noastră în Sâmbăta Paştilor, n-ar şti niciodată când pică Paştele. Cojile de ouă aruncate pe apele curgătoare încep a pluti şi a se duce pe apă în jos, până ajung în apa Sâmbetei şi prin intermediul ei ajung în ţara Rohmanilor la o săptămână după Paştele nostru, adică în Duminica Tomei, marţi în a treia săptămână după Paşti sau chiar la Rusalii. După ce au ajuns acolo cojile se fac întregi, se transformă în ouă şi dintr-un ou mănâncă douăsprezece persoane. Similar, la Crăciun azvârlim coji de nuci pe râuri. Unii oameni nu lucrează în ziua de Paştele Rohmanilor, pentru că spun că în ziua aceasta ara un om cu doi boi, cu argatul şi era şi un câine lângă dânşii, şi toţi s-au cufundat în pământ, iar deasupra a ieşit apă. În ziua aceea, dacă pui urechea la pământ, auzi pe omul acela ce s-a scufundat zicând: „hăis, cea, hăis, cea“, în pământ. Acolo, dacă pun oamenii urechea la pământ, aud cocoşii Rohmanilor cântând şi câinii lătrând. Mătcălăul e o fiinţă parte omenească şi parte îngerească, un tânăr frumos şi nemuritor, care umblă prin lume, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme şi fărădelegi. Mătcălăul e frate mai mic cu Paştele. Nici bărbaţii, nici femeile nu lucrează nimic. Mătcălăul se ţine pentru că a scăpat nişte oi din zăpadă mare, după rugăciunea ciobanului

Obiceiuri: Ouă roşii se dau de-a dura pe iarbă, la copii, pentru Blajini. Cine vrea să serbeze Paştele Blajinilor merge la câmp şi mănâncă pască şi ouă pe iarbă verde, şi ei tare se bucură, că serbează ziua lor. Firimiturile de mâncare care cad pe jos, precum şi rachiul şi vinul vărsat nu sunt pierdute, ci constituie hrana celor morţi de moarte năprasnică. Se duc femeile cu colaci la moaşe. În această zi tinerii se înfrăţesc şi se însurăţesc: primesc fiecare o bucăţică dintr-un ban de argint consacrat, se sărută prin cununile puse una în faţa celeilalte etc. Se pregăteşte o turtă de făină din grâu curat. Pe turtă se pune o lingură de sare. Toţi cei de faţă se închină şi spun: „Doamne-ajută, Maică Mărie,/ De bine şi de noroc să ne fie!“ Cel care realizează ceremonialul ia sarea de pe turtă şi din acel loc taie coaja în forma unei cruci, pe care picură vin roşu, câte persoane numără la însurăţire, iar după ce a picurat vinul, taie cruciuliţa cu un ban de argint, în acelaşi număr de bucăţele. Fiecare fată mănâncă bucăţica de turtă şi închină un pahar de vin, apoi se sărută, afirmându-şi credinţa. Din banul de argint care se taie în trei, cinci etc. părţi, fiecare primeşte câte o bucăţică, având grijă să o păstreze bine până la moarte: „Mătcălău! Mătcălău!/ Roagă-te lui Dumnezeu/ Să ne ferească de rău,/ Că şi noi cât vom trăi/ În tot anul te-om cinsti,/ Te-om cinsti cu chiţi de flori/ L-aste mândre sărbători,/ Te-om cinsti şi pomeni,/ Că mătcuţe ne-om numi/ Până-n lume vom trăi!“ Cine o pierde nu va fi primit în rai de Sf. Petru, pentru că şi-a călcat credinţa de la însurăţire. Cele ce şi-au păstrat bucăţica de ban, acelora, când mor li, se pune acea bucăţică în sân, anume ca să nu le oprească Sân-Petru la uşile raiului, ca pe unele ce au fost fără credinţă faţă de surorile lor de cruce. Feciorii şi fetele se duc la un pom înflorit. Fiecare face o cunună de flori din acel pom şi şi-o pune pe cap, apoi, luându-se de mână, ocolesc din dreapta pomul, de trei ori. Îşi dau cununile de pe cap şi, alăturându-le, prin ele se sărută de trei ori, schimbă între ei ouăle roşii aduse (tot prin cununi) şi zic: „Să fim fârtaţi/ surori până la moarte!“ La sfârşit se ridică unul pe altul/ una pe alta în braţe şi mănâncă ouăle roşii cu pâine şi sare.

Miercurea neagră

Tradiţii: Cine ţine Miercurea Neagră şi Săptămâna Neagră cu post şi rugăciuni i se iartă păcatele. Trebuie postită de aceia cărora le mor copiii sau rude fără lumânare.

(Olteanu, Antoaneta – CALENDARELE POPORULUI ROMÂN)