Cuvântul Liturghie provine de la grecescul leyon ergon şi înseamnă lucrare publică. Începutul acestui cuvânt îl găsim în V.T. şi denumea toate actele de cult ale preoţilor leviţi. Mai apoi toate slujbele creştine se numeau liturghii şi în cele din urmă acest cuvânt a căpătat o conotaţie mult mai restrânsă pe care o ştim noi astăzi.
Sfânta Liturghie este una din cele mai mari taine pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a instituit-o ca şi unealtă de mare preţ într-ajutorarea mântuirii noastre. De când a luat ultima cină alături de Apostolii săi, până astăzi şi până la sfârşitul veacurilor cuvintele şi gesturile Mântuitorului rămân la fel de actuale atunci când binecuvântând pâinea a dat-o Apostolilor săi zicând: Luaţi mâncaţi, acesta este trupul meu…; apoi binecuvântând paharul de vin l-a dat acelora zicând: Beţi dintru acesta toţi… adăugând: aceasta să o faceţi întru pomenirea mea.(Matei 36, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20). Astfel prin aceasta Mântuitorul împuterniceşte pe Apostoli, care la rândul lor pe episcopi şi preoţi, să săvârşească jertfa cea fără de sânge întru pomenirea Lui.
Această taină este un mod de mijlocire între Dumnezeu şi om, căci atunci când harul Sf. Duh se pogoară asupra darurilor acestea se prefac în Însuşi Hristos, ritualul întregii slujbe simbolizând întreaga viaţă lui Hristos.
Ritul bizantin, care derivă de fapt din ritul de Antiohia şi cel de Cezareea, s-a fixat în cele trei Liturghii clasice: cea a Sfântului Ioan Hrisostom (Gură de Aur), cea a Sfântului Vasile cel Mare şi Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. În textul actual al acestor Liturghii, care au aceeaşi structură, unele rituri şi rugăciuni sunt relativ recente, dar ele n-au schimbat planul lor general care s-a fixat în secolul al IV-lea. Liturghia Sfântului Ioan Hrisostom, care derivă din timpul de Antiohia, a devenit din secolul al VIII-lea Liturghia obişnuită a Bisericii bizantine, fiind mai scurtă decât cea a Sfântului Vasile, de care se deosebeşte doar prin textul rugăciunilor anaforalei euharistice şi care se săvârşeşte numai de zece ori pe an. Există mărturii care atestă nu numai autentiticitatea Liturghiei Sfântului Vasile, dar şi faptul că ea era în uz în secolul al IV-lea în întreg Orientul şi chiar la Constantinopol.
În ce priveşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, ea se celebrează numai în cursul Postului Mare, care potrivit spiritualităţii ortodoxe constituie o perioadă de pocăinţă, deci aliturgică. Această liturghie nu comportă prefacerea euharistică, deoarece Sfintele Daruri au fost sfinţite într-o liturghie duminicală precedentă, fiind în realitate un ritual de împărtăşanie dezvoltat prin îmbinarea vecerniei cu unele elemente ale Sfintei Liturghii. Cu toate că nu se aduce jertfa cea fără de sânge şi nu se sfinţesc darurile de pâine şi vin, ea poartă denumirea de Liturghie deoarece în cadrul ei are loc împărtăşirea cu Sfintele Taine.
Postul mare este o perioadă de mare nevoinţă sufletească şi trupească în care se îmbină cele două feluri de postire: postul ascetic şi postul total. Postul ascetic reprezintă abţinerea de la anumite mâncăruri şi băuturi şi reducerea substanţială a regimului alimentar în vederea eliberării de sub stăpânirea poftelor trupului. Postul total sau ajunarea este renunţarea totală la mâncare şi băutură pe o durată scurtă de timp (o zi sau două) fiind expresia stării de pregătire şi aşteptare. În acest sens ajunarea face parte întotdeauna din pregătirea pentru unirea cu Hristos în Sfânta Împărtăşanie.
În Postul Mare, în zilele de peste săptămână, Biserica îndeamnă la ajunare până seara. De aceea ritualul de împărtăşanie din aceste zile a fost legat de vecernie, slujba care marchează încetarea ajunării. Acest ritual, destul de simplu la început, a fost înconjurat treptat de o solemnitate tot mai mare adăugându-i-se câteva elemente din rânduiala Sfintei Liturghii. Astfel s-a ajuns la constituirea Liturghiei darurilor mai înainte sfinţite care a devenit unul din momentele de vârf ale Postului Mare prin frumuseţea sa deosebită şi solemnitatea sa.
Întreaga rânduială a Liturghiei darurilor mai înainte sfinţite, în care cântări de mare frumuseţe se împletesc cu ritualuri impresionante şi rugăciuni de mare profunzime, creează ambianţa necesară întâlnirii şi împărtăşirii cu Hristos după o zi de pregătire şi aşteptare. Din păcate, ca o concesie făcută celor care nu pot sau nu vor să ajuneze precum şi prin analogie cu Liturghiile propriu-zise, s-a răspândit destul de mult practica slujirii Liturghiei darurilor mai înainte sfinţite dimineaţa. Dar împărtăşirea de seară la Liturghia darurilor mai înainte sfinţite după o zi de ajunare descoperă adevăratul sens al postirii şi al vieţii creştine, în totalitatea ei, ca pregătire şi aşteptare a Împărăţiei lui Dumnezeu. Ostenelile duhovniceşti şi fizice din timpul zilei sunt luminate de aşteptarea primirii Trupului şi Sângelui Domnului, toate ocupaţiile obişnuite, gesturile, cuvintele, gândurile, capătă o importantă deosebită în lumina viitoarei întâlniri cu Hristos. Timpul este resimţit în mod acut ca o aşteptare a lui Hristos. Ziua de ajunare încununată cu împărtăşirea de seară devine astfel o imagine a vieţii creştine ca pregătire şi aşteptare a “serii acestei lumi”. Bucuria şi slava acestei Împărăţii putem să o pregustăm încă de acum tocmai pentru a dori şi mai mult comuniunea harică desăvârşită cu Dumnezeu şi a putea duce la bun sfârşit “lupta cea bună” şi a deveni “biruitori asupra păcatului”.
Autorul Sfintei Liturghii a Darurilor mai înainte sfinţite
În ceea ce priveşte autorul acestei Sfinte Liturghii, tradiţia şi lucrurile sunt mai puţin precise. Dintre cei cărora le-a fost atribuită această slujbă enumerăm pe: Sfântul Iacob, fratele Domnului, Sfântul Petru, Sfântul Marcu, Sfântul Vasile cel mare şi mulţi alţii. Mai mult decât atât, unele manuscrise vechi atestă ca şi înfăptuitori ai Sfintei Liturghii pe Sfântul Epifanie, episcopul Salaminei, iar altele pe Sfântul Gherman I, patriarhul Constantinopolului (sec. VIII); tradiţia siriană o pune pe seama patriarhului Sever al Antiohiei (511-518), iar unii liturgişti o atribuie Sfântului Ioan Damaschin.
Majoritatea manuscriselor din sec. XII păstrate până astăzi in liturghierele noastre, pune însă această Sfântă Liturghie pe seama Sfântului Grigore cel Mare, supranumit Dialogul, sau papa Romei (+604). Această tradiţie nu are nici un temei istoric. Nu putem spune cu siguranţă că Grigore cel Mare a înfiinţat întreg oficiu liturgic al acestei Sfinte Liturghii, însă putem afirma că acest mare Sfânt al creştinătăţii a contribuit la îmbogăţirea şi la sistematizarea acestei Sfinte Liturghii pe vremea cât a stat la Constantinopol.
În mai multe manuscrise vechi, Codicele Barberini din Biblioteca Vaticanului (sec. VIII-IX) şi în unele ediţii a Liturghierului grecesc numele autorului acestei Sfinte Liturghii nu apare nici în titlul, nici în otpustul ei, ea apărând ca o Liturghie anonimă, aşa cum e menţionată şi în canonul 52 al Sinodului Trulan (692). De asemenea şi în Liturghierul românesc ea apărea ca o slujbă anonimă. Suntem mai aproape de adevărul istoric dacă socotim că şi această Liturghie este rezultatul contribuţiei mai multor generaţii de clerici, monahi, credincioşi ai mai multor generaţii care au dezvoltat şi au alcătuit aceasta punându-o pe seama unuia dintre cei mai iluştri ierarhi ai creştinătăţii din epoca veche.
