Apr
10
Adaugat de (admin) in Perioada Triodului la 10-Aprilie-2011

Sfântul Luca al Crimeei – Cuvinte în Duminica Sfintei Maria Egipteanca

Întoarceţi-vă la Mine cu toată inima voastră
Astăzi, Sfânta Biserică le aduce ca pildă tuturor celor care se pocăiesc pe cuvioasa Maria Egipteanca, una dintre cele mai mari sfinte, a cărei viaţă este atât de uimitoare şi plină de învăţături, atât de adânci încât trebuie să ştim tot ce se poate despre ea.
În tinereţe, Maria Egipteanca era de o frumuseţe strălucitoare. Ea locuia în Alexandria, ducând o viaţă desfrânată. Odată, plimbându-se pe malul mării, a văzut o corabie care pleca spre Palestina, ducând pelerini la praznicul Înălţării Crucii Domnului. Pe corabie erau numeroşi tineri, şi i-a venit în gând să meargă împreună cu ei ca să-i ademenească. După sosirea în Palestina, toţi pelerinii au mers la Ierusalim, la biserica ~nvierii lui Hristos. A mers acolo şi Maria – dar când a vrut să intre în biserică laolaltă cu toţi ceilalţi, a simţit că o putere nevăzută o împinge, nelăsând-o să intre.
De trei ori a încercat, şi de trei ori a fost oprită de acea putere tainică. Maria s-a cutremurat până în adânc, neputând pricepe ce înseamnă aceasta: de ce toţi intră în biserică, iar ea nu poate să-i treacă pragul? Intr-o stare de adâncă tulburare sufletească, ea şi-a ridicat ochii şi a văzut icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în acea clipă a început pentru prima dată să se roage fierbinte, cerându-i Maicii Domnului s-o lase în biserică. După această rugăciune fierbinte nimic n-a mai oprit-o, şi a intrat fără împiedicare. A fost adânc cutremurată de slujba praznicului Înălţării Crucii Domnului, şi după ce aceasta s-a sfârşit atrecut Iordanul şi a mers în inima pustiei, unde a trăit nevăzând pe nimeni patruzeci şi şapte de ani.
Ea i-a povestit despre viaţa sa cuviosului Zosima, care din purtarea de grijă a lui Dumnezeu a întâlnit-o în pustie; i-a povestit că în primii şaptesprezece ani de viaţă în pustie suferinţele ei au fost din cale-afară de grele: a suferit de arşiţă şi foame în timp ce i se năluceau mâncăruri şi băuturi alese şi toată viaţa ei desfrânată din Alexandria. Vreme de şaptespreze ani s-a luptat ea cu nălucirile acestea, şi doar în cel de-al optsprezecelea an a dobândit tihnă adâncă, după care a trăit în pustie încă treizeci de ani, devenind un adevărat înger în trup – fiindcă atunci când se ruga se înălţa de pe pământ şi plutea în văzduh. Nu este o legendă. Noi nu ne îndoim de asta, fiindcă şi alţi sfinţi mari s-au învrednicit de asemenea rugăciune. Dar cum se poate explica ea? Cum poate trupul omenesc să se ridice deasupra pământului şi să plutească în văzduh? Singura explicaţie este că duhul omenesc luminat deâ rugăciunea neîncetată şi de postire dobândeşte o uriaşă stăpânire asupra trupului, fiindcă trupul nostru este unealta duhului şi poate fi supus poruncilor acestuia. Trupul poate deveni atât de subţire şi de uşor încât devine în stare să plutească în văzduh.
După ce a terminat de vorbit cu cuviosul Zosima, cuvioasa Maria i-a poruncit să vină la Iordan peste un an şi s-o aştepte acolo cu Sfintele Daruri, ceea ce el a şi făcut, întorcându-se după un an, a văzut-o în depărtare pe cuvioasa Maria, care se apropia de el; a văzut cum aceasta s-a apropiat de râu, l-a însemnat cu semnul crucii şi a venit la el pe apă. Şi a împărtăşit-o monahul Zosima cu frică şi cutremur, iar cuvioasa Măria i-a poruncit să vină iarăşi peste un an în locul unde o văzuse prima dată.
A trecut anul, iar cuviosul Zosima a mers acolo şi a văzut-o pe Sfânta Maria zăcând pe pământ moartă. Pe nisip stătea scris: „Păcătoasa Măria a murit pe întâi aprilie; înmormânteazo”. Cuviosul Zosima a prohodit-o, însă era în încurcătură, neştiind cum s-o înmormânteze, căci nu avea cu ce să sape groapa. Atunci s-a petrecut o nouă minune: a venit un leu, a săpat cu ghearele o groapă adâncă şi a plecat. Aşa a înmormântat-o monahul Zosima pe cuvioasa Maria.
Minunată viaţă, care nu seamănă deloc cu vieţile oamenilor obişnuiţi! În ea uimesc mai ales două lucruri, în primul rând, harul lui Dumnezeu, neasemuita Lui milostivire şi prevedere a faptului că jalnica desfrânată va deveni o sfântă dintre cele mai mari. Al doilea – repeziciunea, neaşteptata adâncime şi hotărâre a întoarcerii cuvioasei Maria de la viaţa sa păcătoasă dinainte la nevoinţa ei neasemuită din pustie. Cuvioasa Măria a împlinit lucrul despre care vorbeşte prorocul: ~!ntoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu post, cu plângere şi cu rugăciune, şi sfâşiaţi inimile voastre, iar nu hainele voastre, şi vă întoarceţi la Domnul Dumnezeul vostru, că Milostiv şi îndurat este, Îndelung-Răbdător şi Mult-milostiv, şi Îi pare rău de răutăţi (loil 2, 12-13).
Şi Sfânta Măria şi-a sfâşiat inima şi s-a întors din toată inima, deodată, la Dumnezeu. Ea a împlinit şi lucrul despre care vorbeşte Sfântul Prooroc Iezechiel: Vă veţi aduce aminte acolo de căile voastre, întru care v-ati pângărit, şi veţi bate feţele voastre pentru toate răutăţile voastre (lez. 20, 43). Şi s-au împlinit asupra ei cuvintele lui Dumnezeu, şi a aflat de milostivirea Lui nesfârşită, despre sfinţenia Lui nemărginită, când Domnul a făcut cu ea nu după faptele ei, ci după mila Sa, pentru sfânt numele Său.
Iată cum e adevărata pocăinţă, iată cum trebuie să se poarte toţi cei împovăraţi de păcate grele: să se întoarcă într-o clipă, din toată inima, la Dumnezeu, să se scârbească de viaţa lor dinainte, să se scârbească de ei înşişi, să părăsească fără amânare toate păcatele dinainte şi să se pocăiască toată viaţa, cum s-a pocăit Sfânta Maria Egipteanca. Vedeţi ce adâncime nemăsurată a avut pocăinţa ei, în ce măsură fără seamăn a avut conştiinţa propriei nevrednicii, cât de uimitoare a fost puterea voinţei ei în lupta cu patimile, cât de mult timp a petrecut în sfânta pocăinţă şi în postire. Nu ştim cu ce s-a hrănit cuvioasa Maria în adâncul pustiei patruzeci şi şapte de ani, dar ea a petrecut acolo vreme îndelungată şi a ajuns la sfinţenie mare. Ea le-a arătat tuturor celor ce merg pe calea răului, pe calea propriilor patimi, pildă a felului care trebuie să o rupă cu viaţa păcătoasă, a felului în care trebuie să se pocăiască şi să ceară iertare de la Dumnezeu. Din Vieţile Sfinţilor cunoaştem multe alte pilde ale unei pocăinţe neobişnuit de adânci.
O asemenea pocăinţă este obligatorie pentru toţi creştinii ce se întorc la Dumnezeu. Dar ce să spun despre noi, creştinii de rând, care nu putem fi numiţi „foarte mari” păcătoşi, care n-am trăit în curvie, nu ne-am murdărit în desfrâu, beţie, fărădelegi, hoţie? Oare trebuie să ne pocăim, sau ne putem spune aşa cum spun mulţi dintre noi: „Dar eu ce mari păcate am? Acolo, nişte păcate obişnuite, omeneşti”.
Oare pentru a pune început pocăinţei trebuie să facem păcate drăceşti? Oare aceste păcate omeneşti nu înseamnă nimic? Oare Hristos nu cere să fim desăvârşiţi, pentru că Tatăl nostru Cel Ceresc desăvârşit este (v. Mt. 5, 48)? Oare nu ameninţă El cu pedepse grele chiar şi pentru orice cuvânt rău (v. Mt. 12, 36)? Asta în vreme ce sunt destui care curvesc şi zic liniştiţi: „Şi ce-i cu asta, ce, e vreun păcat mare? Slăbiciune omenească”, nădăjduind în iubirea de oameni a lui Dumnezeu, în faptul că El le va ierta toate păcatele. Dar au ei dreptul la o asemenea nădejde? Bineînţeles că nu. Domnul nu este numai Iubitor de oameni, El e şi Drept Judecător – El iartă doar păcatele pe care le-am conştientizat adânc şi pentru care ne-ampocăit din toată inima, şi atunci iartă cu uşurinţă uimitoare.
În Evanghelia de astăzi aţi ascultat cum Domnul a iertat-o pe curva care a spălat picioarele Lui cu lacrimi şi le-a şters cu părul său. A iertat-o îndată, întrucât ea îl îndrăgise din toată inima. Domnul trebuie iubit din toată inima, trebuie să ne temem chiar de cele mai mici păcate, trebuie să năzuim a fi asemănători cu acei sfinţi nevoitori ce n-au avut păcate grele, dar şi-au petrecut toată viaţa în pocăinţă. Mulţi sfinţi au plâns neîncetat, după cuvântului prorocului Ieremia: Să cercetăm căile noastre, luând aminte şi întorcându-ne la Domnul! Să ridicăm inimile şi mâinile noastre la Domnul din cer: noi am păcătuit şi ne-am răzvrătit (Plângerile 3, 40-42). Ei căutau în inima lor cu mare stăruinţă orice necurăţie, se pocăiau tot timpul şi se mâhneau pentru păcatele lor. Aveau aşezarea sufletească aşa cum porunceşte Sfântul Apostol Iacov: Întristaţi-vă şi jeliţi.
Râsul întoarcă-se în plâns şi bucuria voastră în întristare (Iac. 4, 9). Această poruncă îi priveşte nu numai pe marii păcătoşi, ci ne priveşte pe noi toţi. Într-o astfel de pocăinţă adâncă pentru păcatele lor au vieţuit toţi cei ce s-au întors din toată inima la Domnul Iisus Hristos.
Sfântul Apostol Pavel spune: Întristarea după Dumnezeu pocăinţă spre mântuire fără părere de rău lucrează, iar întristarea lumii moarte lucrează (2 Cor. 7, 10-11). Ce este întristarea după Dumnezeu? Este dorul de Dumnezeu, dorul de curăţie, de sfinţenie, e întristarea care umple inima omului care vede necurăţia şi nevrednicia sa. Această întristare este mântuitoare.
Dar ce e întristarea lumii? Întristarea pentru bunurile lumeşti, pentru toate nereuşitele noastre în lupta pentru o viaţă bogată şi sătulă, pentru toate pierderile pe care le suferim în această goană după bunurile lumeşti. Aşadar, aşezarea de totdeauna a inimii creştinului trebuie să fie întristarea după Dumnezeu. Râsul este departe de cel ce are o asemenea aşezare; el nu va năzui spre veselie.
Atunci, dacă va fi cuprins de o singură năzuinţă – cea către Dumnezeu, către curăţie, către sfinţenie – va deveni înţelept, liniştit şi blând până în adânc. Preaînţeleptul împărat Solomon a spus un cuvânt foarte adânc despre cel ce a dobândit o astfel de înţelepciune: Inima înţelepţilor în casa plângerii, iar inima nebunilor în casa veseliei (Ecl. 7, 5). Locul nostru nu e în casa veseliei – locul nostru este, de-a lungul întregii noastre vieţi, în casa plângerii, în tovărăşia celor ce plâng şi se întristează, în tovărăşia celor ce îşi frâng inimile înaintea lui Dumnezeu, ce îşi dau seama de necurăţia lor.
Iată calea arătată oamenilor obişnuiţi, creştinilor de rând – dar mulţi dintre noi merg pe această cale, mulţi dintre noi realizează atât de adânc însemnătatea pocăinţei? Nicidecum. Cei mai mulţi cred că este de ajuns să te pocăieşti pentru păcatele grele, de care îţi dai seama limpede. Aceasta însă nu este deloc de ajuns, fiindcă păcatele de care ne dăm seama tulbure sunt mult mai multe decât păcatele „grele”, şi totdeauna trebuie să căutăm orice necurăţie din inima noastră, nu trebuie să fim nepăsători în lucrarea mântuirii noastre, fiindcă nepăsarea înseamnă moarte duhovnicească.
Se întâmplă însă ca oamenii să cadă în cealaltă extremă: cei cu păcate grele se deznădăjduiesc de mântuirea lor, de milostivirea lui Dumnezeu. Ei cred că este deja prea târziu ca să se pocăiască, şi satana le şopteşte: „Da, da, aşa e, în zadar te mai pocăieşti, nu pierde vremea cu asta”. Aceşti oameni, căzând în deznădejde, lepădându-se de pocăinţă, nu ştiu ce este scris în cartea prorocului Iezechiel: Şi cel fărădelege, de se va întoarce de la toate fărădelegile sale, pe care le-afăcut, şi va păzi toate poruncile Mele, şi va face dreptate şi milă, viu va fi şi nu va muri. Toate nedreptăţile lui, câte le-a făcut, nu se vor pomeni, ci întru dreptatea sa pe care a făcut-o va fi viu. Au cu vrere voiesc moartea celui fărădelege, zice Domnul, şi nu mai vârtos să se abată el de la calea sa cea rea şi să fie viu ? (Iez. 18, 21-23)? Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci mântuirea lui. A crede că milostivirea lui Dumnezeu este neîndestulătoare pentru iertarea păcatelor grele este totuna cu a spune că dacă arunci în mare un pumn de nisip murdar, ea se va murdări. Nu, ci marea va spăla acel nisip murdar, şi el va pieri în adâncul ei fără fund. Iar milostivirea lui Dumnezeu este fără margini, este nemăsurat mai mare decât oceanul nesfârşit, şi în această milostivire dumnezeiască putem cu uşurinţă îneca toate păcatele grele dacă ne vom pocăi pentru ele din toată inima.
Mulţi oameni lasă pentru bătrâneţe marea lucrare a pocăinţei. „Păi cum, o să mă distrez şi eu cât sunt tânăr, o să mă bucur de viaţă, iar când o să îmbătrânesc o să am timp să mă pocăiesc”, spun ei. Oare este înţelept să faci aşa? Oare ştie vreunul dintre noi când va veni ceasul morţii? Oare te poţi bizui pe faptul că o să ajungi la bătrâneţe? Trebuie să te pocăieşti neîntârziat, îndată ce a fost săvârşit păcatul, fără să amâni nici cu o zi, nici cu un ceas. Trebuie să-ţi aminteşti cuvintele pe care le spunea Sfântul Ioan Botezătorul la Iordan chemând poporul la pocăinţă: Iată, securea stă la rădăcina pomilor, şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc (Mt. 3, 10).
Deci, să ne temem de aceasta şi să ne amintim că la rădăcina pomului stă deja securea: dacă nu vom aduce roadele bunătăţii, iubirii şi curăţiei, vom fi tăiaţi de această secure când nici nu vom gândi. Să se cutremure inima noastră, temându-se de nepăsarea faţă de păcatele neiertate, şi fie ca întotdeauna să stea în faţa noastră uimitorul chip îngeresc al cuvioasei Măria Egipteanca, ce ne-a arătat o asemenea cale minunată, desăvârşită spre pocăinţă. Cu sfintele ei rugăciuni, fie ca Domnul să ne învrednicească de pocăinţă adevărată şi de iertarea păcatelor noastre. Amin.

Lumina lină a cunoaşterii lui Dumnezeu în inimile cuvioase
Iată că se apropie sfârşitul Sfintei Patruzecimi. Să ne adunăm gândurile şi să cercetăm: oare a fost atins scopul sfântului post? Pentru ce a fost rânduit Postul Mare, care este obligatoriu pentru toţi creştinii? Pentru a ne putea pregăti ca să întâmpinăm cu vrednicie cea mai mare zi din istoria omenirii, ziua mântuirii neamului omenesc – a preaslăvitei Învieri a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos după moartea Lui pe Cruce.
Cu trei săptămâni înainte de începutul Postului Mare, Sfânta Biserică începe cu grijă să ne pregătească pentru această întâlnire, amintindu-ne pildele evanghelice şi chemându-ne să pătrundem în tâlcul lor, iar apoi, în duminicile Patruzecimii, amintindu-ne evenimente din istoria Bisericii, legate mai ales de numele unor mari sfinţi.
În cea de-a cincea săptămână se înalţă înaintea noastră uluitorul chip al unei femei care a început ca noian a tot păcatul şi a toată necurăţia, pentru a deveni în cele din urmă înger în trup: chipul cuvioasei Maria Egipteanca, întoarsă fulgerător de Dumnezeu de pe calea cea pierzătoare a vieţii desfrânate, a vieţii de curvie, ea a devenit pentru noi toţi pildă a pocăinţei.
Ea nu ştia Sfânta Scriptură, nu a citit-o niciodată; a intrat în pustie fără cărţi, şi totuşi, cum povesteşte bătrânul Zosima, l-a uimit prin adânca cunoaştere a Scripturii. Dumnezeu însuşi a învăţat-o, fiindcă ea auzea în inima sa cuvintele Sfintei Scripturi. Dumnezeu i-a dat străvedere, pe care nu o au oamenii obişnuiţi: cunoştea numele monahului Zosima, ştia că este preot. Ea ne-a arătat cea mai uluitoare dintre toate pildele de pocăinţă, chemându-ne şi pe noi pe această cale: fiindcă atunci când auzim de ea, de viaţa ei chinuitoare din pustie, trebuie să ne ruşinăm dacă nu ne pocăim deloc, dacă nu ne îngrijim de curăţirea inimii noastre.
Să ne amintim încă o pildă de mare pocăinţă, pe care a săvârşit-o făcătorul de minuni şi marele postitor care a fost sihastrul Iacov. După ce a săvârşit două păcate foarte grele, cumplite, el a căzut în deznădejde, vrând să lase vieţuirea sa şi să plece în lume – dar Domnul l-a repus pe calea pocăinţei, încât a petrecut zece ani într-o peşteră plină de oase omeneşti, plângând cu lacrimi de sânge păcatul său înfricoşător. Şi a fost miluit de Dumnezeu, Care i-a înapoiat darul facerii de minuni.
Aceste pilde strălucitoare de pocăinţă ale cuvioşilor ne îndeamnă şi pe noi să ne pocăim de păcatele noastre. Şi astăzi vreau să vă spun câteva cuvinte despre cuvioşi în general. Cuvioşii sunt sfinţii monahi şi pustnici. Din păcate, demult au început să fie osândiţi cu asprime şi grosolănie toţi monahii, chiar să fie numiţi paraziţi, depravaţi, să se spună cu dispreţ că ei se îngrijesc numai de mântuirea propriului suflet, că nu le pasă de suferinţele şi de răul din lume.
Să fie adevărat? Nicidecum! Este o minciună grosolană, fiindcă cei ce sălăşluiau în mănăstirile Egiptului, Palestinei, iar apoi şi în cele ale Rusiei, s-au ostenit foarte mult în slujirea adusă de ei lui Dumnezeu. Da, într-adevăr, ei se ocupau numai de curăţirea propriei inimi. Da, într-adevăr, ei năzuiau numai să intre în împărtăşirea personală cu Dumnezeu. Oare lucrul acesta nu este însemnat, nu este necesar pentru lume? Ba da, este cât se poate de necesar, fiindcă cei care şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu, istovindu-şi trupul în rugăciune şi postire, au devenit cu adevărat mari. Despre ei Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola către evrei: De care lumea nu era vrednică (Evr. 11, 38). Şi însuşi Domnul Iisus Hristos spune că ei sunt lumina lumii, ei sunt sarea pământului (v. Mt. 5, 13-14).
Ce adevăr adânc stă în aceste spuse! Prin viaţa lor îngerească ei luminează în întunericul păcatului ca stelele cerului, arătându-ne calea pe care trebuie să mergem. Ei ne-au arătat icoana a ceea ce trebuie să fie, măcar într-o mică măsură, fiecare creştin. Asupra lor sau împlinit uluitoarele cuvinte ale Domnului nostru Iisus Hristos: Amin, amin zic vouă: cel ce crede întru Mine va face şi el lucrurile pe care le fac Eu, şi mai mari decât acestea va face (In. 14, 12).
În cei care citesc pentru întâia dată cuvintele acestea răsare îndoiala: „Cum, poate cineva să facă minuni ca cele ale lui Hristos şi chiar mai mari?” Da, nu vă îndoiţi de asta, fiindcă au fost mari cuvioşi care au făcut lucruri asemenea celor pe care le-a făcut însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Mulţi cuvioşi au înviat morţi – de pildă, cuviosul Macarie cel Mare, cuviosul Eftimie cel Mare, cuviosul Serghie din Radonej (acesta a înviat un băiat pe care tatăl său îl adusese mort).
Au fost alţi cuvioşi mari care, asemenea Domnului Iisus Hristos, Care a săturat cu puţină pâine patru mii şi cinci mii de oameni, au săturat, fără să aibă mâncare la îndemână, multe sute de oameni flămânzi, care veniseră în mănăstire. Cu rugăciunile lor, magaziile mănăstireşti se umpleau în chip minunat cu grâne şi cu pâine atunci când fraţii flămânzeau şi erau gata să se împrăştie ca să nu moară de foame. Oare nu vă amintiţi de minuni asemănătoare făcute de cuvioşii Serghie din Radonej, Macarie cel Mare, Eftimie cel Mare, Sava cel Sfinţit şi mulţi alţii? Cu rugăciunea lor, ei umpleau deodată hambarele pustii, încât hrăneau nu numai obştea, ci şi pe flămânzii şi pe săracii care veneau în mănăstire. Iar Sfântul Teodosie cel Mare a făcut o minune cu adevărat ca cele ale lui Hristos, saturând poporul în mănăstire când se terminaseră cu desăvârşire proviziile de hrană.
În rai, înainte de cădere, strămoşii noştri, Adam şi Eva, aveau stăpânire asupra tuturor fiarelor. Stăpânirea aceasta a fost pierdută de către ei atunci când neamul omenesc a căzut în stricăciune. S-au aflat însă oameni mari care au recăpătat-o. Cuvioşii Serafim din Sarov şi Serghie din Radonej hrăneau din mână urşi, iar urşii îi ascultau, îi înţelegeau. Cuvioşilor Gherasim şi Chiriac le-au slujit toată viaţa nişte lei, iar cuviosul Zosima, care mai târziu a devenit mucenic, trăia în mijlocul unei haite de fiare sălbatice. Stătea de vorbă cu ele, ele îl înţelegeau, îl iubeau, iar când a sosit ceasul muceniciei lui, din pustie a venit un leu uriaş şi a pus capăt chinurilor. Cuviosul Sava a mers într-o peşteră din pustie, unde trăia un leu, şi s-a sălăşluit acolo. Când leul s-a întors, nu s-a atins de sfânt, ci doar a început să-l tragă de poala dulamei ca să-l scoată din peşteră. Cuviosul Sava i-a propus leului să locuiască împreună. „Dacă nu vrei”, i-a spus, „pleacă tu, fiindcă înaintea lui Dumnezeu eu sunt mai bun ca tine”. Şi leul a plecat. Alt leu s-a tras din drum ca să-i facă loc cuviosului Ioan Sihastrul. Astfel, cuvioşii noştri Părinţi au recăpătat stăpânirea asupra fiarelor, care a fost pierdută de strămoşii Adam şi Eva.
Câte pilde uimitoare a căii pe care trebuie s-o urmăm ne-au arătat alţi cuvioşi! Marele făcător de minuni Macarie Egipteanul, care învia morţii, a fost clevetit de o curvă, care spunea că a rămas însărcinată cu el. Pe atunci era tânăr, şi minciuna a fost crezută. Tot satul, mâniat de păruta nelegiuire, s-a aruncat asupra lui şi l-a bătut până ce l-au lăsat mai mult mort decât viu, fiindcă el nici n-a încercat să se dezvinovăţească. Atunci când a venit vremea să nască, clevetitoarea s-a chinuit cinci zile, până când s-a pocăit pentru învinuirea mincinoasă adusă dreptului. Locuitorii satului s-au speriat şi au mers la cuviosul ca să-şi ceară iertare, însă el a fugit în pustie ca să nu fie lăudat, ca să nu-şi ceară oamenii iertare de la el. Dar cât de mare a fost cuviosul Dula, care întreaga viaţă a răbdat ocări de la fraţii ce nu-l aveau la inimă şi a arătat mare blândeţe fată de toţi cei ce îl duşmăneau!
Iar acelora dintre noi care, suferind din pricina bolilor, se descurajează, să le fie pildă cuvioasa Singlitichia, care până la bătrâneţea cea mai adâncă a dus o viaţă aspră, ascetică, în timp ce suferea de o boală cumplită, de neîndurat: până şi cei din jur simţeau mirosul urât care ieşea din carnea ei putredă. Să ne fie pildă şi cuviosul Pimen din Lavra Peşterilor, care din copilărie zăcea bolnav, dar a fost tuns monah în chip minunat de către îngerii lui Dumnezeu, care i s-au arătat în chipul stareţului şi al fraţilor. Nouă, care ne îngrijim atât de mult de trupul nostru, care îl spălăm şi îl încălzim, îl hrănim peste măsură, îl împodobim cu haine luxoase, să ne fie pildă oamenii minunaţi despre care citim în Vieţile Sfinţilor. Cuviosul Daniil Stâlpnicul nici pe gerul cel mai crunt, când sufla viscolul îngheţat şi troienea, nu s-a coborât de pe stâlpul său, ci a stat două zile în viscol acoperit doar cu nişte zdrenţe şi aproape că a degerat; Procopie din Ustiug, nebunul pentru Hristos, când a fost întrebat cum a petrecut o noapte de iarnă acoperit numai cu nişte zdrenţe, desculţ, a răspuns: „Păi aproape că am murit de frig, dar un înger ceresc s-a atins de mine cu o floricică din rai, şi am simţit căldură în toate mădularele”.
Acum prăznuim pomenirea unui mare ierarh: patriarhul Nichifor al Constantinopolului, iar ieri am prăznuit pomenirea Cuviosului Teofan Mărturisitorul. Ei au trăit pe vremea împăratului Leon, crunt prigonitor al celor care cinsteau icoanele, au fost mărturisitori şi au suferit pedepse foarte grele. Odată, când Teofan dădea învăţătură ucenicilor săi, le-a poruncit pe neaşteptate să aprindă lumânări, să aducă tămâie, şi a început să cădească, după care a făcut o metanie mare. Când ucenicii au întrebat miraţi de ce s-a închinat cu lumânările aprinse, Sfântul Teofan a răspuns: „Iată, pe mare pluteşte spre locul de surghiun Sfântul Patriarh Nichifor. Lui mă închin”. Iar Patriarhul, care se afla atunci pe corabie, a făcut o închinăciune adâncă şi când a fost întrebat de ce se închină a răspuns: „Mă închin Cuviosului Teofan, care m-a heretisit”.
Din Viaţa Cuviosului Serghie din Radonej se ştie că el, prânzind cu fraţii, a făcut pe neaşteptate o închinăciune până la pământ ierarhului Ştefan al Fermului când acesta, în drum spre Moscova, a poposit la treizeci de verste depărtare de Lavra Sfintei Treimi. Cuviosul a răspuns astfel la heretisirea ierarhului. Iată ce străvedere aveau cuvioşii! Ei citeau în inimile oamenilor, ştiau numele celor pe care îi vedeau pentru prima dată. Nu rareori răspundeau la întrebări încă nerostite, cum s-a întâmplat în multe rânduri cu cuviosul nostru Părinte Serafim din Sarov.
Să ne amintim, de asemenea, cât de mişcător îl ruga strămoşul Avraam pe Dumnezeu, Care i Se arătase în chipul celor trei călători, să cruţe cetăţile Sodoma şi Gomora de nimicire dacă s-ar fi găsit în ele cincizeci, patruzeci, treizeci sau măcar zece drepţi (v. Fac. 18, 24 şi următoarele).
Cuvioşii, drepţii, sfinţii sunt cei pentru care Dumnezeu cruţă până acum lumea păcătoasă, care s-a lepădat de El şi de poruncile Lui. Are vreunul dintre oameni o misiune mai înaltă? Şi sfintele noastre mănăstiri – Kievo-Pecerskaia, Troiţe-Serghieva, Sarovskaia, Poceaevskaia, Solovetkaia şi multe altele – au fost mărgăritare de preţ, din care lumina lină a cunoaşterii lui Dumnezeu, ce licărea în inimile marilor nevoitori din ele, lumina Rusia multpătimitoare.
Iată cine sunt cuvioşii. Iată cine sunt monahii şi pustnicii. Să nu cutezăm a repeta cuvintele celor care-i batjocoresc! Să plecăm inimile noastre în faţa acestor mari bineplăcuţi ai lui Dumnezeu! Să ne fie pildă a tot binele pe care-1 putem face şi noi. Iar acum, când vine vremea pocăinţei, să ne fie pildă tuturor cuvioasa noastră Maică Maria Egipteanca, cu ale cărei rugăciuni să ne păzească Domnul nostru Iisus Hristos, a Căruia este slava şi stăpânirea în veci. Amin.

Sfântul Luca al Crimeei – Cuvânt în Duminica Floriilor

Litera omoară, iar duhul dă viaţă
Acum prăznuim unul dintre cele mai mari evenimente din viaţa pământească a Domnului nostru Iisus Hristos: intrarea Lui sărbătorească în Ierusalim. În zilele acelea, cetatea era plină cu oameni veniţi de pretutindeni la marea sărbătoare a Paştilor. Ea răsuna de zvonurile privitoare la Marele Proroc şi Făcător de minuni din Nazaret, Ce tocmai săvârşise cea mai mare dintre nenumăratele Sale minuni – învierea lui Lazăr, care zăcuse patru zile în mormânt, şi aştepta sosirea Lui, şi se pregătea să îl întâmpine sărbătoreşte. Hristos Se ferise întotdeauna de cinstiri, poruncindu-le dracilor pe care îi scotea să nu dea de ştire că El ,este Fiul lui Dumnezeu, iar celor vindecaţi să nu povestească despre minunea vindecării lor. Acum însă venise vremea, să descopere oamenilor vrednicia Sa de Mesia, şi intrarea în Ierusalim avea drept scop tocmai lucrul acesta: să vestească tuturor că a venit Mesia.
Totuşi, El n-a venit ca să Se facă împărat pământesc ori să aşeze poporul israelit mai presus de toate celelalte popoare, deşi tocmai aceasta era aşteptarea iudeilor, împărăţia lui Hristos nu este din această lume, şi slava Lui nu putea să aibă nimic în comun cu strălucirea de paradă a împăraţilor pământeşti.
El Se arată în Ierusalim cu o înfăţişare sărăcăcioasă şi smerită: fără cai şi care măreţe, fără nici o strălucire exterioară. Dar orice slavă pământească este nimicnică şi se risipeşte ca fumul. Este, totuşi, o altă slavă, nemăsurat mai înaltă: slava vitejeştii smerenii, a blândeţii, a virtuţii – fiindcă aceste mari calităţi duhovniceşti sunt nemăsurat mai înalte decât toateâ atributele exterioare ale puterii şi stăpânirii.
Împărăţia lui Hristos nu este din această lume şi slava Lui trebuia să fie de alt fel – mai presus de lume, dumnezeiască. Şi El a dobândit această slavă prin smerita Sa intrare în Ierusalim. Şedea pe asin ţinându-şi capul nu ridicat cu semeţie, ci adânc plecat, şi înrourând sfinţii Săi obraji cu râuri de lacrimi. El S-a descoperit poporului israelit ca Mesia smerit şi pătimitor, liniştit şi blând, Care trestia frântă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge (Is. 42, 3).
Pentru ce plângea? Aflăm din propriile Lui cuvinte: Ierusalime, Ierusalime! Dacă ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi (Lc. 19, 41-42). O, dacă ai fi priceput că Eu sunt Mesia, Care a venit să te mântuiască, că Eu sunt împăratul tău – nu pământesc, ci ceresc!
Domnul ştia ce va trebui să îndure poporul, care avea să se lepede de El. Ştia că vor veni oştile romane şi vor împresura Ierusalimul, că îl vor supune grozăviilor de nedescris ale asediului, că cetatea va fi nimicită, încât nu va mai rămâne din el piatră peste piatră, şi că templul va suferi aceeaşi soartă. O, dacă Ierusalimul ar fi ştiut că slujeşte mântuirii lui!
Se întâmplă ca omul să meargă pe o cale greşită, iar milostivirea lui Dumnezeu să îl oprească printr-un cutremur adus de nenorocire sau boală, prin care îi spune: Dacă ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta ! Cu fiecare dintre noi se întâmplă că Domnul stă la uşa inimii noastre şi bate încetişor, aşteptând să I se deschidă şi să I se dea drumul înăuntru, bate ca un sărac la uşa noastră.
Aşadar, poporul sălta ţinând în mâini ramuri de finic, strigând: Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat Cel Ce vine întru numele Domnului!, aşternându-şi hainele sub copitele asinului. Copii strigau, înălţând laudă lui Dumnezeu. Este limpede că fiecare, văzând cele ce se petreceau, trebuia să-şi amintească de spusele prorocului Zaharia: Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată, împăratul tău vine la tine drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe fiul celei de sub jug (Zah. 9, 9). Şi totuşi, cărturarii, fariseii şi arhiereii, care ştiau această prorocie, sufereau şi cârteau, iar în cele din urmă, nemaiputând răbda, I-au zis Domnului: „Ceartă-i, Tu nu auzi ce zic?” Iisus le-a răspuns: Au niciodată n-aţi citit că „din gura pruncilor şi a celor ce sug ţi-ai pregătit laudă”? Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga (Mt. 21, 16; Lc. 19, 39-40).
De ce-L urau pe Domnul Iisus? De ce L-au răstignit? Am spus deja: fiindcă îl socoteau călcător al legii lui Moise, sau, mai bine zis, al literei legii. Legea lui Moise era pentru ei adevărul indiscutabil, absolut şi sfânt, însă pur exterior, fiindcă erau străini de duhul ei, închinându-se literei, şi oricine încălca litera era în ochii lor cel mai mare nelegiuit. Ei erau nemulţumiţi de faptul că Domnul Iisus Hristos vindeca bolnavi în zi de sâmbătă. Ce pervertire a inimii omeneşti! În loc să-L proslăvească plini de cutremur pe Dumnezeu, Care face asemenea minuni, ei se umpleau de răutate cruntă!
Ei nu înţelegeau că Domnul n-a venit ca să o strice, ci ca s-o împlinească, adică să o desăvârşească, nu înţelegeau că El este Domnul sâmbetei. Ei nu înţelegeau că învăţătura Lui nu numai că nu calcă legea lui Moise, ci o înalţă nemăsurat. Nu i-a mişcat nici minunea cu totul neobişnuită a învierii lui Lazăr cel mort de patru zile. Despre ei a prezis marele proroc Isaia: S-a îngroşat inima poporului acestuia, şi cu urechile sale greu au auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă, şi să se întoarcă, şi să-i vindec pe ei (Is. 6, 10).
Asupra lor s-au împlinit cuvintele apostolului Pavel: Litera ucide, iar duhul face viu (2 Cor. 3, 6). Vrăjmaşii lui Hristos au pierit, fiindcă au fost slujitori ai literei care ucide, în timp ce pe noi ne-a învrednicit să fim slujitori ai Legământului celui Nou, nu ai literei, ci ai Duhului (ibidem). Deci, să luăm aminte cu sârguinţă la acest lucru. Amin.

(Sfântul Luca al Crimeei – La porțile Postului Mare, Apologeticum, 2005)


Comments are closed.